Text de Alina-Elena Fluțăr
Ilustrație de Amanda Stanciu

Eu nu am sentimentul de acasă. Nu aparțin casei mele, cea în care am trăit toată viața mea. Nu mă poate face să mă simt în siguranță și o simt străină, cu toate că îi cunosc toate colțurile. Îmi ține toate amintirile înăuntru. Ca atunci când aveam 6 ani și am văzut-o pe mama cum lua cuțitele din bucătărie și le ascundea pentru că se certase cu tata. În ea am fost martoră la foarte multe abuzuri pe care mama le-a îndurat de-a lungul copilăriei mele. Erau seri când mă întrebam dacă pot să dorm sau dacă trebuie să stau să mă asigur că mama e bine, că nu i se va întâmpla nimic. Și astăzi, la 20 ani, încă tresar când aud un dulap trântit din greșeală sau când o ușă e închisă mai cu forță.

Când eram martoră la abuz, îmi doream să o iau pe mama și să fugim. Să pun cât mai multă distanță între ea și tata. Atunci nu puteam. Dar de când am putut să ies din casă, am rămas cu dorința de a fugi. Mă certam cu mama, voiam să plec. Mă certam cu bunica, voiam să plec. Voiam să ies și să mă distanțez de casă, pentru că am văzut ce se întâmplă de obicei după o ceartă. Intervine abuzul. Și nu mă așteptam de la ele sau de la altcineva să mă abuzeze în vreun fel, dar aveam frica asta irațională că poate, totuși, se va întâmpla. De aici a pornit dorința mea de a pleca de acasă încă de la 13 ani. Visam aproape în fiecare noapte cum o să plec la facultate în altă țară sau măcar cât mai departe de casă. Nu am putut părăsi România din cauza situației financiare, dar mi-am făcut drum de la Constanța până la Cluj. Uneori nici cei 700 de kilometri nu mă duceau destul de departe de problemele de acasă.

Acum am rămas cu aceleași obiceiuri. De fiecare dată când mă lovesc de cea mai mică inconveniență, mă urc într-un tren și plec cât mai departe de locul care mă afectează. Ăsta e mecanismul meu de adaptare. Să fug. Am văzut-o pe mama blocată prea mult timp în casa aia, unde a îndurat atâtea abuzuri, și mi-am zis că niciodată nu voi ajunge să fiu legată de un loc, așa ca ea.

Nu mă simt acasă nici măcar în corpul meu, pentru că nu pot să mă simt în siguranță, nu pot să mă conving că totul e ok și că sunt bine. Pentru că mă întreb când va veni rândul meu. Aștept, într-un fel, să fiu și eu abuzată. Nu mă simt în siguranță în preajma bărbaților, fie ei prieteni, amici sau necunoscuți. Simt că o să vină momentul când o să zic ceva nepotrivit și o să suport consecințele. Când un prieten a glumit și a ridicat puțin glasul, primul gând care mi-a trecut prin minte a fost: „oh nu, și el e capabil să îmi tragă una”.  De atunci am început să îl văd cu alți ochi. 

Dar nu fac asta intenționat. Nu vreau să gândesc despre fiecare bărbat pe care îl întâlnesc că e posibil să mă abuzeze, dar am în minte această posibilitate. 

Abuzul a devenit așa o normalitate în societatea românească încât orice femeie pe care o cunoașteți poate să experimenteze abuzuri din partea partenerului sau să fie martoră la așa ceva. Vecina de la etajul 2, colega de muncă, procurorul de tribunal, doamna de la patiserie, medicul de familie, prietena ta, mama ta, bunica ta. 

„Feminismul este despre echitate, egalitate și despre lupta pentru drepturile noastre. Este despre siguranța femeilor și fetelor. Însă nu suntem în siguranță nici acasă, nici pe stradă, nici la școală. În 2018 ONU concluziona într-un raport: acasă este cel mai periculos loc pentru o femeie. În România sunt ucise anual zeci de femei de partener sau de membri ai familiei. Multe dintre ele cu ordinul de protecție în mână.” spune Andrada Cilibiu de la Centrul FILIA. Femeile nu se simt în siguranță nici acasă. Să nu mai vorbim dacă aceste femei au măcar un  „acasă”. 

Am început să scriu despre problemele pe care le întâlnesc, sau le-am întâlnit, în încercarea de a lua o pauza de la fugit. În momentul în care scriu, nu fug de mine, sunt eu cu mine, stăm împreună pentru a putea simți toate emoțiile. Însă fuga este o metodă mult mai comună decât ne-ar plăcea să credem. La fel ca mine, Adelina a găsit refugiu în distanțarea de casă.

 „Deși situația s-a mai diminuat de când unul dintre părinți (cel care ne abuza) s-a îmbolnăvit și nu mai e în stare să facă ce făcea înainte, tot nu mă simt în siguranță și am plecat de acasă. Acum stau la cămin pentru că mă simt ca într-o cutie acolo,  în preajma lor nu pot fi eu însămi și am o stare proastă.”– Adelina, 21 ani.

Dar această fugă nu mă face pe mine sau pe oricine altcineva să fie mai prejos. O bună parte a copilăriei am avut grija de a o ține pe mama în siguranță, apoi adolescența mi-am petrecut-o încercând să neg ce s-a întâmplat și abia acum, la începutul vieții mele de tânăr adult, am ajuns să stau față în față cu trauma și să o recunosc.

Am fost rușinată de acest lucru până acum, pentru că ce se întâmpla în familia mea nu constituia tabloul perfect, ci arăta probleme, atât de cuplu, cât și ale familiei. Iar abuzul în familie nu e un subiect tabu, cum a fost tratat până acum. Abuzul în familie este o problemă cu care se confruntă în special femeile, dar și bărbații. 

În 2020, 72 de persoane au fost ucise în cazuri de violență domestică. 43 de femei și 29 de bărbați –  potrivit statisticilor Inspectoratului General al Poliției Române.

Nu e vina mamei că a fost victima abuzului. Nu e vina mea că nu am putut face mai multe să o apăr. Nu e vina nimănui, decât a abuzatorului, în cazul meu, a tatălui meu. Nu știu dacă să spun că fac parte din cazurile fericite, pentru că tatăl meu a murit la câțiva ani după episodul cu cuțitele și mama a fost salvată de abuzuri. Dar pot spune că un timp m-am simțit ușurată. Că nu mai e el acolo să îmi strice copilăria și viața mamei. 

Nu l-am iertat nici acum pentru ce a făcut și nu cred că îl voi ierta prea curând. Și pe cât de nesănătos pare asta, pe atât de mult mă face să simt că în sfârșit fac ceva, chiar dacă înseamnă doar să țin această ură împotriva lui. Pentru că eu de acum, cu principiile mele feministe, nu pot să iert așa ceva. Simt că i-aș oferi ceva dacă îl iert, cu toate că nu e așa. Sunt conștientă că mi-ar aduce o pace interioară să îl iert, însă nu sunt pregătită în acest moment. Acum s-ar simți forțat, fals.

Însă acesta este scopul meu, să îl iert pe el. Să nu mai las ura asta să mă consume. Nu o să accept niciodată ce a făcut, însă o să vină momentul în care voi spune cu o liniște interioară că l-am iertat, pentru că a făcut tot ceea ce a făcut cu ce informații avea și cu ce putea. A fost un om și a greșit. Și aceste greșeli m-au afectat pe mine și familia mea într-o mare măsură. Însă lucrez să îl pot ierta, pentru mine, nu pentru el, ca să fiu eu împăcată și liniștită.

Sunt femeie și nici măcar nu am un loc pe care să îl numesc acasă. Mi-e tare greu să recunosc asta. Din cauza abuzului la care am fost martoră, nu mă simt niciunde în siguranță. Simt că tot timpul îmi suflă trauma în ceafă și îmi zice că va urma ceva, doar să fiu pregătită. Am înțeles că societatea nu mă va ajuta prea curând să mă simt în siguranță pe stradă, la cafea sau la o petrecere.Vreau însă ca măcar acasă să am și eu un loc sigur, unde să mă pot relaxa. 

Dar tot stau ca pe ghimpi și aștept certurile.