(nu) fiu ca ei și să mă uit pe mine

Text de Georgiana Sîrbu
Ilustrații de Maria Lucasievici

Nu am simțit niciodată că aș fi aparținut acelei clase. Nu eram invitată la nicio zi de naștere, nu eram inclusă în nicio conversație a vreunui grup mai numeros din clasă. Părerea mea nu avea importanță. Acțiunile mele stârneau adesea râsete. Nu cred că voi putea să înțeleg de unde venea această aversiune a colegilor față de mine. 

Mai târziu aveam să aflu că toate acestea se traduceau drept silent bullying. Un bullying suficient de subtil încât să te facă să crezi că tu ești cel care exagerează sau că problema e la tine. 

Am început clasa a IX-a zâmbitoare, prietenoasă și extrovertită. Intrasem la un liceu de elită din Constanța și eram nerăbdătoare să cunosc oameni noi. Clasa din care urma să fac parte fusese formată în proporție de 50% elevii de generală din aceluiași liceu. Era loc și pentru copiii noi, doar că nu pentru toți. Nu pentru mine. 

În luna octombrie din primul an de liceu am plecat cu clasa într-o tabără la munte. Făcusem cei opt ani de generală într-o localitate de la țară și mereu am fost mândră de asta. Îmi plăcea să demonstrez cu fiecare ocazie că și la țară există tineri cu potențial, talentați, capabili de lucruri mărețe. Niciodată n-am considerat asta un impediment. Nu până atunci. 

În acea tabără au început comentariile răutăcioase. Prima remarcă a vizat faptul că am făcut școala în mediul rural. A spus-o unul dintre colegi și toată lumea a râs. Și acele râsete au transformat rapid mândria mea în regret, „De ce nu m-am născut și eu la oraș?”. Apoi regretul meu s-a risipit într-un val de furie și tristețe. De ce m-ar opri locul de unde vin să fiu un om remarcabil, o persoană inteligentă? De ce contează asta atât de mult?

Tot în această tabără unul dintre colegi a flirtat cu mine, însă l-am refuzat politicos. Asta a creat un nou subiect de glumă. Băiatul care mă simpatiza era extrem de inteligent. Avea cunoștințe de la robotică și până la astrofizică și reactoare nucleare. Nu era străin de niciun subiect. La ore intervenea de multe ori și împărtășea din ceea ce știa. Era foarte timid și nu știa prea bine cum să își aleagă cuvintele sau să își ordoneze ideile. El a fost prima persoană pe care colegii mei au considerat-o demnă de ironizat. I-au spus ,,Wikipedia cu picioare”. 

Faptul că el m-a plăcut pe mine a fost un fel de confirmare că suntem amândoi ciudați, iar ciudatului îi trebuia o ciudată: 

„Ce are, Georgiana? Cum să nu îți placă de el? Hahahaha”. 

Întâmplarea a făcut ca noi să devenim și chiar să rămânem prieteni și după terminarea liceului.

***La orele de sport simțeam cum grupul de fete se uită la mine și mă judecă. O mai făcuseră și cu alții. Le auzisem cum spuneau: „Uite, uite cum aleargă.”, comentariu susținut bineînțeles de râsete. Le vedeam cum își dădeau ochii peste cap atunci când scăpam mingea de volei. „Mai bine stai cu restul pe bancă dacă n-ai chef să joci”. Râdeau batjocoritor când făceam mișcări stângace. Devenisem foarte nesigură pe mine.

Imagine cu fundal verde, chip central in tonuri de mov cu ochii inchisi

Nu am avut niciodată prea mulți bani, iar clasa mea era plină de elevi cu familii bogate. Nu era ca și cum banii te făceau demn de a te integra în colectiv, dar mă simțeam vinovată. Mă simțeam vinovată pentru că eram pur și simplu eu. Eram nesigură de cum mă îmbrăcam, cum vorbeam, cum mă ridicam din bancă. Deși am încercat să mă împrietenesc cu multă lume, pur și simplu colegii nu mă plăceau. Aveam să accept asta abia la finalul celor patru ani.

Îmi aduc aminte una dintre diminețile în care am salutat două colege despre care știam că nu mă plăceau. Am vrut doar să fiu politicoasă. S-au uitat una la cealaltă și nimeni nu a răspuns. 

În clasa a IX-a ajunsesem  să am o stimă de sine foarte scăzută. Era pur și simplu greu, extenuant, frustrant să accept că atâția oameni vor să mă excludă, deși nu fusesem niciodată problematică.

***

Cumva, parcă era contagios acest bullying. De la colegi s-a ajuns mai apoi până la unul dintre profesori. În clasa a XI-a am fost umilită în fața întregii clase de către un profesor de fizică. Eram la tablă. Greșisem o simplă valoare, respectiv un grafic. A decis că trebuie să îmi facă o poză „lângă prostia mea imensă”. 

Am refuzat și am luat buretele să șterg tabla. Îmi simțeam lacrimile în ochi și obrajii fierbinți. 

„Dacă ștergi tabla aia, astăzi ai nota 1”. 

M-am abținut să nu plec chiar atunci din clasă. Am stat acolo, mică și încremenită, înghițindu-mi lacrimile ca să facă acea fotografie. Am continuat să rezolv exercițiul cu lacrimile pe obraji. A țipat la mine că nu mă concentrez, că nu înțeleg, iar apoi m-a mustrat pentru că plâng.

Oră de oră inima mi-a bubuit în piept la materia acestui profesor. „Să nu ies la tablă, să nu ies la tablă”, îmi spuneam de fiecare dată în gând. Însă puteai fi scos la tablă, mustrat și judecat pentru orice. Pentru că porți roșu, pentru că te uiți pe geam, pentru că ai strănutat prea tare.

În clasa a XII-a, am stabilit ca după pozele de diplome și de grup să mai facem alte câteva. Mi-am zis să acord o ultimă șansă și să rămân și eu. La poze stăteam stingheră. Știam de dinainte că nu vor să stea lângă mine sau să mă atingă. Fotograful i-a spus colegului de lângă mine să își petreacă brațul peste umerii mei, ca în cazul tuturor fotografiilor de grup. Într-un final a protestat și a spus că „nu ne aflăm la matrimoniale”.

Există o „tradiție”, dacă o pot numi așa, ca absolvenții să meargă să facă poze cu propriile mașini. Eu nu aveam una. La fel ca multe alte persoane din clasă. Ne-am strâns în fața mașinilor să facem poze împreună. Nu știam de care mașină mă sprijinisem, însă am fost rugată de către colegul căruia îi aparținea să mă dau la o parte. Nimeni altcineva nu fusese rugat să facă asta. Uitându-mă în jur, m-am simțit singură, ca și cum nici nu aș fi existat vreodată în acel loc. Nu aparținusem niciodată. Știam asta, doar că a fost dificil de acceptat. 

Ceea ce mi-a adus fericire și mi-a redat încrederea în mine au fost experiențele din afara liceului. Voluntariatul, în primul rând, unde am fost mereu apreciată și unde oamenilor le plăcea compania mea. Am făcut voluntariat la AGLT (Asociația Grupurilor Locale de Tineret), unde eram eu însămi și era suficient. Am început să fac voluntariat în clasa a IX-a. Era plăcut să pot vorbi în fața unui grup de oameni fără ca ei să își dea ochii peste cap. 

Cu toate că primul an de liceu a fost extrem de dificil pentru mine, am crezut că, din punct de vedere emoțional, sunt în regulă. Totul s-a schimbat când,  într-o tabără organizată de AGLT, am fost întrebată în particular de unul dintre traineri cum mă simțeam. Fără să gândesc răspunsul, am spus: „colegii mei sunt foarte răi” și am izbucnit în plâns. 

Până atunci am vrut mereu să ignor acea problemă. Să cred că ceea ce am pățit eu n-a fost chiar atât de rău. Atunci când făceam voluntariat oamenii credeau în mine. Știam că, indiferent de tot răul de la școală, pot să merg la activități și să fiu cea mai bună versiune a mea. Știam că la teambuilding-uri pot să vorbesc cu ceilalți despre problemele mele și că vor înțelege prin ceea ce trec.

Mama mea a fost mereu încurajatoare și m-a susținut în tot ceea ce mi-am propus. Prietenul meu a fost de asemenea alături de mine, îmbrățișându-mă strâns și reamintindu-mi că merit iubire.

Deși nu mi-aș fi dorit să treacă și altcineva prin experiența mea, în realitate eram cinci persoane în aproximativ aceeași situație. Nu pot să spun că mi-a plăcut să fim grupul proscrișilor din rândul de la geam, dar am legat prietenii adevărate. Eram oamenii pe care nimeni nu-i voia prin preajmă. Asta m-a făcut să nu mă mai simt la fel de singură. Mi-a dat curaj să le țin piept. Ba chiar le luam apărarea prietenilor mei cu și mai multă însuflețire decât atunci când o făceam pentru mine. Faptul că găsisem oameni cu care să mă pot simți în siguranță în acea clasă a contat enorm. 

A contat și faptul că vorbeam deschis despre ce mi se întâmplă, fără să încerc să spun că nu mă afectează. Ceea ce m-a ajutat să îmi dau seama că problema nu era la mine a fost să vorbesc despre asta, ori de câte ori simțeam nevoia, cu oameni dragi mie. 

Feedback-ul pe care îl primeam mă asigura că nu fac nimic greșit doar pentru că exist. De altfel, renunțasem să mai încerc să mă împrietenesc cu persoanele care mă făceau să mă simt incomod. 

În clasa a XII-a am început, pentru o perioadă, să merg și la terapie, ceea ce m-a ajutat foarte mult. M-a ajutat să devin mai blândă cu mine și să mă eliberez de povara tratamentului traumatic din perioada liceului. Cumva, mă bucur că nu am fost parte integrantă a acelui colectiv, pentru că asta ar fi însemnat că sunt ca ei și că mă uit pe mine.