Text de Roxana Țentea
Recent s-a împlinit un an de la seria de evenimente și știri care au dezechilibrat, sau mai bine spus, au scos la lumină situația neclară și tulbure cu care ne confruntăm ca societate și ca țară. Știrile care înroșeau ecranele televizoarelor au reînceput să apară, cu alte voci, cu alte fețe, dar cu aceleași imagini și cu aceleași informații. Oare să nu se fi schimbat nimic de la dispariția Alexandrei Măceșanu și a Luizei Melencu? Oare evenimentele din Caracal să nu fi avut ecou în conștiința și mentalitatea noastră? Să trăim și acum în aceeași teamă și nesiguranță?
Deși titlurile atrag prin promisiuni, noi dezvăluiri și poate vreo rezolvare, la un an de la incident, cazul continuă și e încă neclar ce s-a întâmplat, iar arestul preventiv al vinovatului nu reprezintă vreo rezolvare concretă.
Urăsc să cred într-un sacrificiu făcut pentru un bine general, mai ales când acel sacrifiu reprezintă o viață, un om. Dar am sperat ca acela să fie punctul în care ceva să se schimbe și să ni se deschidă larg ochii, chiar și prea târziu. Speram să ne trezim din somnul în care noi, ca națiune, am căzut prin nepăsare și corupție.
După acele 19 ore de așteptare, 19 ore de speranță în autorități și în apelul de urgență, neputința lor a trezit un răspuns în țară. Un val de demisii, candele aprinse, marșuri și proteste prin orașe, solidaritatea care a purtat numele Alexandrei: “Alexandra este și copilul meu”, “Alo, 112, sunt Alexandra și vreau să trăiesc”, “Eu sunt Alexandra”.
Mi-am adus aminte atunci de lecțiile primite de la părinți: “să nu iei nimic de la străini”, “să nu te urci în mașini pe care nu le cunoști”, “să nu fii singură pe stradă, mai ales noaptea”. Lecții care începeau să se contrazică încet cu libertatea, drepturile, egalitatea și, de ce nu, siguranța pe care lumea în care trăim ni le promite, și pe care le merităm de altfel. Încă aud aceleași cuvinte, care ni se îndreaptă în special nouă, fetelor – să avem grijă, să fim cuminți, să fim atente mereu la ce e în jurul nostru. Dar lupului din povestea noastră nu i se spune niciodată să fie cuviincios sau să aibă grijă.
Și nu precauția e lucrul care mă deranjează, nu e faptul că trebuie să fii responsabil și să îți porți de grijă, să distingi “lupii răi” din societate. Mă deranjează normalitatea cu care e tratată această precauție, obișnuința cu care se educă adolescenții, în special fetele, că ar putea fi victime, că există în lume oameni răi care le-ar putea face rău, dar nu educăm posibilii vinovați că există consecințe, că ei sunt cei urmăriți, că ei greșesc prin ceea ce fac, că nu victimele provoacă răul.
La nici o lună de la povestea și cazul din Caracal, deși urăsc să îl reduc la stadiul de ‘caz’, am plecat singură spre un festival de muzică unde urma să fiu volutar. Prietenii nu voiau să vină cu mine și eu m-am oprit din a insista; era deja al treilea an în care mi-am dorit să particip și am reușit să o fac. Am ajuns în Gornești doar cu un bagaj și un ghiozdan în spate, cu nimeni pe lângă mine. A fost una din lecțiile maturizării mele, ajunsesem într-un loc în care nu mă aștepta nimeni, unde eram pe cont propriu și de unde am reușit să mă întorc cu prieteni și amintiri.
Cu aproximativ o lună înainte de știrile care îi îngrozeau pe ai mei, și cred că pe toți părinții din țară, în iunie, am mers singură cu trenul la București. Urma să petrec patru zile acolo, la un festival de film pentru adolescenți. Înainte să urc în tren, în gara din Cluj-Napoca, am sunat-o pe mama; ea era mai speriată decât mine, speriată de gândul că voi împărți un vagon sau un compartiment cu necunoscuți până în Gara de Nord, că nu am pe nimeni cu mine. Atunci mi-am dat seama că ceea ce pentru mine era ieșirea din zona mea de confort, pentru ea era ieșirea mea de sub aripa ei protectoare. O dată cu plecarea trenului din gară, eu începeam să fiu vulnerabilă și cu cât mă îndepărtam mai mult, cu atât îi era ei mai greu să mă ajute.
Nu am experimentat, din fericire, frica de oameni pe propria piele. Mereu am avut grijă, am traversat strada când am simțit că e prea întuneric pe partea unde mergeam sau dacă grupul de care mă apropiam ocupa tot trotuarul, deși total inofensiv. Le făceam inconștient, fără să îmi asum neapărat că cei de lângă mine îmi vor răul, că mă văd o posibilă țintă; sau poate erau toate lecțiile părinților însușite adânc undeva în interiorul meu. Lecții care ne urmăresc pe toate, nu doar pe mine, sunt sigură de asta.
O poveste a unei cunoștințe a adus, la un moment dat, în discuție tocmai faptul că, în tinerețe, prin anii ‘70, tânără studentă fiind, își conducea după cursuri, spectacole sau ieșiri, colegele și prietenele până la căminele unde stăteau și apoi se indrepta singură spre casă, seara, pe întuneric de cele mai multe ori. Nu se temea, nu simțea că are de ce sau de cine. A mai spus și că erau alte vremuri, și zâmbind, spunea că poate înălțimea și constituția fizică destul de atletică erau destul de impunătoare, chiar și pentru o fată.
Cred că asta ne lipsește, siguranța și un soi de putere de a fi și exista singure, de a nu fi privite ca vulnerabile dacă suntem neînsoțite, de a ne putea trăi viețile fără să depindem de vreo părere sau vreo privire exterioară nouă. Să nu ni se spună că trebuie să ne îmbracăm într-un fel pentru a evita abuzul, sau că suntem vulnerabile pentru că vrem să ne descurcăm singure sau că nu avem pe nimeni pe lângă noi “în caz că..”. Și să nu se înțeleagă greșit, lucrurile rele se întâmplă orice ai face și nu le poți opri doar printr-o mentalitate sănătoasă, nu poți opri răul și clar nici pe cel care îl produce.
Vreau doar să nu îmi fie frică, nici mie și nici familiei mele, că aș putea păți ceva în drum spre școală doar din cauza genului și a înfățișării mele – deși nici băieții nu sunt ocoliți de probleme. Totuși, ei, în credința generală, pot să fie singuri, pot exista ca “unități individuale” în societate. Pot merge noaptea pe stradă fără ca nimeni să fluiere sau strige după ei, pot călători singuri fără să trezească temeri în sânul familiei, pot fi văzuți chiar mai capabili și puternici din cauza asta. Nu sunt scutiți de probleme sau de “lupi răi”, dar sunt văzuți mai în stare să scape din labirint. Și în general, fetele sunt educate să evite prin comportamentul și aspectul lor orice lucru rău ce li s-ar putea întâmpla.
Nu sunt absurdă când spun că vreau să nu îmi fie frică, să nu fie normal ca eu să îmi transform întreaga viață astfel încât răul să nu se întâmple, să evit unele lucruri, chiar din procesul creșterii și maturizării mele pentru că, poate la capătul celălalt, e cineva care mă așteaptă să îmi facă rău, sau nu. Vreau să fim responsabili, să avem grijă de viața noastră, să nu intrăm în probleme și să nu cauzăm noi unele, dar vreau și să nu fim văzute ca ținte doar pentru că suntem în fustă sau mai vulnerabile pentru că nu avem pe cineva lângă noi.
La întrebarea dacă s-a schimbat ceva de un an, nu am încă un răspuns. Ne mai trebuie, poate, timp, răbdare, inițiativă și bunăvoință. Și cred că pe lângă toate schimbările la nivel de lege și de drepturi, cea mai importantă și mai grea de făcut e una la nivel de mentalitate, la nivel de cum suntem educați de mici, la ceea ce credem că putem face fără să supărăm sau atrage prea multă atenție. Trăim, ce-i drept, într-o țară democratică, în secolul al XXI-lea, în Europa, și totuși avem carențe, încă ne împotmolim de unele dogme sau credințe patriarhale, încă nu e un loc ideal.
Din povești am invățat că binele învinge mereu. Așa e mereu în basme. Sper că lupta asta cu sistemul și opreliștile, cu stereotipurile, să se finalizeze în ceva, să aibă ecou peste ani într-o societate mai asumată, mai favorabilă unei dezvoltări armonioase, indiferent de gen. Sper să nu uităm, de fapt, lecțiile pe care societatea și evenimentele din țară ni le oferă, lecții pe care noi să nu ajungem să le trăim pe propria piele.
Vreau să ajung să îmi cresc copiii într-o lume în care egalitatea și siguranța nu sunt doar declarate, ci practicate. Un loc în care să nu mă tem ieșind pe stradă, unde nu trebuie să îmi fac griji pentru felul în care mă îmbrac sau mă comport, să îmi fie teamă că voi fi judecată pentru cine sunt sau mai rău, pusă la punct pentru asta. Un loc sigur pentru adolescente, în care să crească și să poată ieși din carapace fără să aibă pe cineva în jur “în caz că se întâmplă ceva”.
Visez încă la o schimbare, făcută, cum am spus, prin initiațive, voci ascultate, mâini ridicate.
