Text de autor anonim - Guest Post

Trei termeni care desemnează o bună parte din adolescența celor mai multe persoane, dar pe care eu nu pot să îi folosesc când vorbesc despre a mea, decât dacă folosesc o negație în față.

Am aflat că e normal să nu fi avut niciun iubit, niciun prim sărut, nicio relație sexuală cu nimeni până la vârsta de 18 ani sau mai mult. Problema e că am aflat asta mai târziu decât ar fi trebuit.

De ce târziu? Pentru că și-au făcut loc în capul meu niște întrebări continue și constante de tipul „Oare e ceva în neregulă cu mine?”, „Oare o să găsesc eu vreodată partenerul potrivit?”, „Oare chiar o să mor singură?”, dar cel mai grav, „Oare sunt prea urâtă sau prea plictisitoare?”. Aceste întrebări încă mă sâcâie, chiar și acum, când știu răspunsul acestora, foarte simplu și clar, că nu, nu e nimic în neregulă cu mine și că mai devreme sau mai târziu, o să găsesc pe cineva perfect pentru mine, iar dacă nu, a muri singură nici nu intră în discuție, când am prieteni, când am familie, când pot sa adopt un copil sau să fac inseminare artificială dacă Făt-Frumos refuză cu desăvârșire să își facă apariția. Încă nu îmi place să recunosc în fața unor persoane că niciodată nu am făcut asta, asta sau asta, dar încerc în fiecare zi să accept cine sunt eu. Într-o perioadă preferam să mint: „sigur că m-am sărutat cu Gigel la grădiniță, dar nu se pune” sau „am fost împreună cu Monel 3 zile în clasa a 2-a, dar cine numește asta relație”. Nu, nici măcar asta nu am făcut. Sunt niște minciuni inofensive, despre niște aspecte care nu au absolut nicio importanță, darcare spun multe despre încrederea mea în sine și cât de mult voiam să intru în standardele de normalitate. Nu puteam să mint despre un sărut adevărat sau un iubit, așa că foloseam replicile astea ca să scap de o privire ciudată sau de un comentariu răutăcios. Asta era atunci.

Abia acum știu că nu am avut o copilărie sau o adolescență cu nimic mai urâtă sau mai frumoasă decât a cuiva care a trăit astfel de experiențe, pentru că aceste aspecte sunt personale și nu ar trebui sa ne definească.

O altă perioadă am încercat sa mă mint pe mine și pe cei din jur că nu îmi doresc o relație și că nu simt nevoia de a avea un iubit. Ei bine, nu e chiar așa, din contră. Mă uit la unele cupluri și văd cât de bine se înțeleg și cât de frumos e să poți împărtăși cu cineva ceva din tine. Văd persoane care poate nu sunt în prezent într-o relație, dar care au avut anumite experiențe mai mult sau mai puțin reușite și au învățat ceva despre ele însele, au experimentat iubirea într-o manieră sau alta. Iubirea e un sentiment prea frumos ca să mint și să spun că nu vreau așa ceva. Dacă nu am un prieten, dar îmi doresc unul, nu mă înjosesc cu nimic, pentru că nu vreau unul ca sa mă simt completă sau ca să bifezi o căsuță pe un To Do List.

Vreau unul ca să pot să împărtășesc și să primesc unele lucruri care se pot împărtăși doar într-o relație. Și atât. Nimic mai mult și nimic mai puțin. Nu e greșit și nici ridicol să spun că mi-ar plăcea sa mă simt iubită de cineva, care nu e mama, tata sau prietena cea mai bună, pentru că eu știu că sunt perfect fericită în situația în care sunt acum. Ironia e că am învățat multe de la lipsa experienței mele. Mi-am dat seama că prea mult timp mi-am condiționat existența în funcție de apariția unui Făt-Frumos, ca și cum un partener ar fi unicul motiv al fericirii mele sau că, dacă nu găsesc un soț sau un tată pentru copiii pe care mi-i doresc pe viitor, lumea s-a sfârșit și am eșuat în viață. Sigur că e frumos să ai pe cineva mai apropiat căruia să îi împărătești visurile și greutățile tale, să te satisfacă sexual și așa mai departe. Adevărul e că toate astea nu sunt necesare să fii împlinit sau sa ai succes, ba chiar nu au nici cea mai mică importanță.

Societatea, timp de mii de ani, a pus egalitate între reușita unei femei în viață și a avea un soț și copii. Cel puțin în România, chiar și acum bunicile, mamele, unele tinere strâmbă din nas când aud că o femeie de peste 35-40 de ani nu e într-o relație stabilă, ca și cum noi, fetele, de asta ne-am născut. Cu toate astea, azi avem curajul să protestăm și le zicem pe șleau că se înșală.

E ok. E ok să fii cine ești tu acum. Fiecare fată și femeie e unică și ar trebui să facă orice lucru după bunul plac, conform propriei fericiri, în ordinea în care dorește, la timpul considerat potrivit de ea.

Mi-a luat prea mult timp să descopăr că eu sunt mult mai mult decât (non)experiența mea amoroasă și că nu sunt singură în asta. Sunt frumoasă și interesantă în felul meu, așa cum ești și tu, iar într-o zi cineva o să vadă asta. Sau nu. Cel mai important e că prezența sau absența acelui “cineva” nu schimbă cu nimic aceste două atribute.

Curaj, încredere și capul sus.