Stop Femicidelor: ,,Faptul că acest fenomen este constant ignorat este complicitate’’
Autor & foto: Mara Cioroianu Ilustrație: Fabiana Ginghină
TW: violență domestică, femicid
În România, uciderea unei femei de către un partener, fost partener sau membru al familiei nu mai este o doar excepție ridiculizată la televizor, ci o repetiție zilnică. Cazurile în contexte de violență domestică sau de gen se succed cu o frecvență care ar fi trebuit, demult, să declanșeze o reacție de urgență din partea statului și autorităților. În schimb, aceste crime continuă să fie tratate ca tragedii izolate, „conflicte în familie” sau episoade de violență extremă fără cauze structurale.
Mai jos se află o selecție de titluri din ,,presa mare’’:
Aceste headline-uri reprezintă doar o fracțiune din realitatea femicidului în România. În anul 2025, au fost înregistrate 66 de femicide, majoritatea fără să genereze reacții instituționale majore. De la începutul anului 2026, au avut loc 7, ultimul chiar în ziua de 8 martie. Centrul FILIA a inițiat o petiție prin care cere adoptarea de urgență a proiectului de lege care prevede prevenirea femicidelor și a formelor de violență care le preced. Vă invit să o semnați aici.
Normalizarea violenței împotriva femeilor nu este întâmplătoare. Ea devine posibilă într-un context patriarhal în care femicidul nu este recunoscut ca fenomen distinct, nici juridic, nici politic, iar responsabilitatea este mutată constant de la instituții pe victime. În lipsa unei categorii legale clare, uciderea femeilor din motive de gen este absorbită de statistici generale despre „omor” sau „violență în familie”, pierzându-și specificitatea și, odată cu ea, urgența de a acționa. În noiembrie 2025, Consiliul Legislativ a emis un aviz favorabil asupra propunerii legislative privind prevenirea și combaterea femicidelor și a violențelor care le preced. Totuși, încă se așteaptă opinia Guvernului în această etapă de legiferare, dar aparent niciun ministru nu se grăbește să îl ofere. Proiectul recunoaște femicidul ca formă agravantă de omor și fenomen distinct de violență bazată pe gen, introduce o definiție legală a acestuia și prevede mecanisme de colectare standardizată a datelor, intervenții coordonate ale instituțiilor statului și măsuri de prevenție, inclusiv educație pentru egalitate de gen.
Prevede pedepse mai dure (15–25 ani sau pe viață) pentru crimele comise asupra partenerelor/fostelor partenere din motive de gen, divorț, refuz etc. Cu 273 de semnături din totalul de 464 de parlamentari, proiectul reprezintă cea mai susținută inițiativă legislativă din Parlamentul României după 1989, fiind inițiat de senatoarea Victoria Stoiciu (PSD) și deputata Raluca Turcan (PNL). Ulterior, la data de 2 februarie 2026, Senatul României a adoptat propunerea legislativă, cu un singur vot împotrivă. Urmează cel final la Camera Deputaților, forul decizional. Între avize, dezbateri și amânări, legea continuă să fie blocată într-un proces lent instituțional până la momentul adoptării, care nu ține pasul cu realitatea de pe teren, și nu putem să nu ne întrebăm: Câte femei mai trebuie să-și piardă viața până atunci?
Să nu uităm că pe anul 2026, până acum sunt înregistrate deja 7 femicide.
Întrebată despre principalele blocaje politice care frânează recunoașterea și combaterea femicidului, Stop Femicidelor, platforma care monitorizează independent aceste cazuri din România și aduce vizibilitate unui fenomen ignorat sistemic, indică drept obstacole recurente misoginia structurală, minimalizarea violenței de gen și lipsa unei presiuni politice reale, dincolo de declarații sau inițiative punctuale.
Astfel, posibilitățile de prevenție și pedepsire a femicidului devin limitate într-un sistem abrupt, plafonat și deloc interesat de victimele acestei violențe. Blocajele nu sunt doar procedurale, ci mult mai adânci la nivel sistemic, prezentând o lipsă de asumare ce pune în continuare viața femeilor în pericol. Proiectele de lege privind siguranța noastră au fost considerate dintotdeauna inițiative secundare.
În ceea ce privește un nou proiect de lege care aduce ajustări în cazul ordinelor de protecție, acesta a trecut de Camera Deputaților cu 273 de voturi pentru, și ulterior trimis pe 7 martie către promulgare la președintele României. Potrivit noilor reguli, ordinul de protecție va trebui transmis tuturor autorităților responsabile în cel mult 5 ore de la emitere. Autoritățile locale vor fi obligate să contacteze victima în maximum 3 zile pentru a-i oferi sprijin și cu cel puțin 14 zile înainte de expirarea ordinului, pentru a o informa că poate cere prelungirea acestuia. De asemenea, instanța va putea obliga agresorii să urmeze consiliere psihologică sau psihoterapie. Dacă nu respectă această obligație, ei pot primi amenzi între 5.000 și 10.000 de lei.
În 2025, instanțele judecătorești au emis 4.160 de ordine de protecție.
În ceea ce privește lipsa de urgență a clasei politice, SF interpretează această întârziere drept un semnal extrem de îngrijorător. „Combaterea femicidului nu este o prioritate pe agenda politicii din România. Nu încă. Este un mesaj clar: viețile femeilor nu sunt o prioritate”.
În activitatea sa de monitorizare, platforma pornește de la o definiție mai largă decât cea strict penală. „Pentru noi, femicidul este uciderea unei femei pentru că este femeie, într-un context de violență de gen. Nu ne limităm la definirea penală de «omor», ci urmărim istoricul de abuz, control, amenințări, violență domestică, hărțuire sau exploatare. Diferența majoră este că statul nu colectează date despre femicid ca un fenomen distinct. Noi documentăm cazuri din presă și le comparăm cu cele publicate de Parchete”. Astfel, deosebirea dintre datele colectate de organizațiile independente și cele raportate oficial nu este una minoră sau tehnică. Ea spune o poveste despre ce alege statul român să vadă și, mai ales, despre ce alege să ignore.
Frecvența aproape zilnică a cazurilor de violență este indicatorul unui eșec sistemic. „Femicidul nu este un incident izolat, ci rezultatul unui context în care violența împotriva femeilor este tolerată, minimizată și rareori prevenită. Aproape zilnic întâlnim cazuri de tentativă de femicid sau femicid, iar, din păcate, acest fenomen nu este tratat cu seriozitate de către statul român”.
Atunci când o femeie este ucisă după ce a cerut ajutor, după ce a depus plângeri sau obținut un ordin de protecție, problema nu mai poate fi redusă la comportamentul individual al agresorului. Devine o problemă de incapacitate instituțională.
În ultimele luni, au avut loc numeroase proteste în orașe precum București, Timișoara, Cluj-Napoca, Oradea, Sibiu, Piatra-Neamț, Baia Mare și Arad, menite să atragă atenția asupra gravității fenomenului de femicid. Am fost prezentă la cele din capitală și nu am putut să nu simt furie, frustrare și neputință în fața unui sistem tăcut și indiferent, în timp ce citeam mesajele de pe pancarte: „Suntem vocea celor care nu mai sunt”, „Până aici! Nu mai suport”, „Una dintre noi nu a mai ajuns astăzi”.
Fotografii realizate de autoarea materialului în cadrul protestului „NICIUNA ÎNFRÂNTĂ. NICIUNA UITATĂ. NICIUNA MAI PUȚIN.”, Piața Victoriei, București, 11 noiembrie 2025.
Contrastul dintre aceste strigăte și realitate a devenit cu atât mai violent atunci când, la scurt timp, am fost confruntați cu campaniile oficiale ale Poliției Române care promit siguranță și protecție. Promisiuni golite de sens în cazuri precum cel al Andei Gyurca, pe care Emil Gânj a ucis-o, în ciuda faptului că aceasta avea un ordin de protecție încă de la începutul anului 2025, emis după ce el o răpise. Un agresor cu antecedente, lăsat în libertate de un stat care, încă o dată, a ales să nu intervină la timp.
Dincolo de cifrele seci lipsite de identitate și de cazurile care ajung sporadic în atenția publicului, femicidul din România se conturează ca un fenomen repetitiv, cu tipare recognoscibile. Monitorizarea independentă realizată de Stop Femicidelor arată că aceste crime nu apar în vid, ci sunt rezultatul unor contexte recurente de violență, control și lipsă de intervenție instituțională. În majoritatea cazurilor documentate, agresorul este un partener intim sau fost partener, iar violența letală este precedată de episoade repetate de abuz fizic, psihologic și/sau sexual. Antecedentele sunt adesea cunoscute fie de apropiați, fie de instituțiile statului, fără ca ele să conducă la măsuri eficiente de prevenție.
În ceea ce privește diferențele dintre raportarea oficială și realitatea documentată pe teren, SF atrage atenția că instituțiile tratează aceste crime exclusiv din punct de vedere penal. ,,Statul, prin declarațiile de presă ale parchetelor de pe lângă tribunale și ale inspectoratelor județene de poliție, raportează aceste cazuri încadrându-le juridic ca omoruri, nu ca femicide. Această raportare reflectă strict clasificarea penală, fără a evidenția dimensiunea de violență de gen și contextul relațional în care au avut loc crimele. În documentarea noastră, analizăm fiecare caz în parte, folosind informații din presă, rapoarte judiciare și mărturii publice, pentru a identifica dacă crima a fost motivată de relații de putere, violență domestică, control sau misoginie. Această diferență nu este doar una de cifre, ci și de perspectivă: lipsa recunoașterii femicidului ca fenomen distinct face mai dificilă prevenția și formularea unor politici publice adecvate.’’
Această invizibilizare statistică are consecințe directe. Atunci când femicidul nu este numit, nu poate fi nici prevenit ca fenomen distinct. Lipsa unei definiții legale precise și a unor mecanisme unitare de raportare contribuie la perpetuarea ideii că aceste crime sunt accidente tragice sau conflicte private, nu expresia extremă a violenței domestice și de gen.
Datele colectate de Stop Femicidelor arată că, în numeroase cazuri, uciderea este precedată de risc. Femeile au cerut ajutor, au depus plângeri, au obținut ordine de protecție sau au semnalat comportamente de control și amenințare. Cu toate acestea, intervenția statului a fost fie întârziată, fie inexistentă. Mai sunt și cazurile în care reprezentanții organelor de justiție aleg să nu se ,,bage”, deoarece consideră că violența domestică este un subiect tabu, ce trebuie rezolvat între parteneri sau chiar încurajează victima să se împace cu abuzatorul.
Femicidul trebuie înțeles ca un fenomen previzibil care poate fi prevenit. „Aproape niciodată nu apare «din senin». Există semnale precum amenințări, ordine de protecție, plângeri. Când statul nu intervine eficient, devine complice prin inacțiune’’, subliniază SF.
Previzibilitatea femicidului nu derivă din capacitatea de a anticipa un act criminal punctual, ci din repetarea acelorași condiții de risc ignorate sistematic. Atunci când instituțiile tratează violența domestică drept o problemă secundară sau intimă, escaladarea devine inevitabilă. Și, din păcate, am putut să urmărim consecințele tragice ale acestui fenomen. „Faptul că au cerut ajutor și totuși au fost omorâte este una dintre cele mai grave acuzații la adresa statului”.
În ceea ce privește semnalele de alarmă ignorate constant de instituții, Stop Femicidelor indică o serie de tipare recurente: „Am văzut la nenumărate cazuri în anul 2025 amenințările explicite cu moartea, încălcarea ordinelor de protecție, comportamentele de control extrem, escaladarea violenței după separare.’’ În teorie, cadrul legislativ din România oferă instrumente menite să protejeze victimele violenței domestice, iar ordinul de protecție este prezentat drept principalul mecanism de prevenție. În practică, însă, eficiența acestor instrumente rămâne limitată, iar respectarea lor depinde mai degrabă de noroc.
Ordinele de protecție sunt frecvent încălcate, fără ca aceste abateri să fie tratate cu gravitatea necesară. Întrebată cum funcționează în practică ordinele de protecție și mecanismele de prevenție, Stop Femicidelor accentuează discrepanța majoră dintre cadrul legal și realitate. „Pe hârtie există. În practică sunt greu de obținut, prost monitorizate, încălcate fără consecințe reale. Brățările electronice sunt insuficiente, iar poliția intervine deseori când este prea târziu.”
În acest context, platforma atrage atenția asupra modului în care sunt tratate încălcările ordinelor de protecție, inclusiv în cazurile unde victimele au urmat toate procedurile legale, fără că acest lucru să le ofere siguranță. „Încălcarea ordinului de protecție ar trebui să ducă la reținere preventivă, nu la avertismente. Statul trebuie să trateze aceste încălcări ca semnale de risc major, nu ca abateri minore.”
Eșecul este amplificat de lipsa infrastructurii de sprijin pentru victime. România continuă să aibă un număr insuficient de centre specializate, servicii de consiliere și adăposturi, iar personalul implicat în gestionarea cazurilor de violență de gen este adesea insuficient pregătit sau suprasolicitat. Numai în 2024 au fost înregistrate peste 9.000 de apeluri la linia telefonică națională 0800.500.333, destinată supraviețuitoarelor violenței domestice. Pentru anii 2013–2024, datele disponibile la nivelul Ministerului Public arată doar o parte a situației reale, deoarece nu toate cazurile sunt raportate sau înregistrate, iar pentru anul 2025 nu există încă date publicate, ceea ce face și mai dificilă vizualizarea numărului concret al femicidelor. Totuși, potrivit Ministerului Justiției, în primele patru luni din 2025 au fost raportate peste 40.000 de cazuri, adică aproximativ 14 femei agresate pe oră.
Felul în care acestea sunt prezentate în spațiul public este unul grotesc, misogin și extrem de invalidant pentru victimele fenomenului. Discursul mediatic și politic contribuie direct la modul în care aceste crime sunt înțelese, justificate sau, dimpotrivă, ignorate. În lipsa unei recunoașteri oficiale a femicidului ca fenomen distinct, narativa dominantă continuă să-l reducă la „drame pasionale”, „conflicte de cuplu” sau „probleme în familie”.
Această formă de relatare mută atenția de la violența structurală asupra femeilor către detalii care învinovățesc victimele sau iartă agresorii. Femeile sunt descrise prin comportamentele lor, alegeri sau relații, în timp ce abuzatorii apar adesea ca „oameni respectabili”, „vecini liniștiți” sau „bărbați care au clacat”. În analiza rolului discursului public și mediatic, SF atrage atenția asupra impactului pe care acesta îl are în banalizarea femicidului. „Un rol major. Titlurile de tip «a ucis-o din gelozie» sau «crimă ca-n telenovele» justifică agresorul și mută vina pe victimă. Presa contribuie la normalizarea violenței.”
În acest context mai larg, platforma consideră că refuzul statului de a recunoaște femicidul ca infracțiune distinctă nu este neutru, ci politic. ,,Este o formă clară de misoginie instituțională: refuzul de a numi o realitate pentru că afectează confortul unui sistem patriarhal.”
Banalizarea violenței nu este efectul colateral al lipsei de informație, ci rezultatul unui cadru discursiv care normalizează agresiunea și o scoate din sfera responsabilității colective. Atunci când femicidul este luat în derâdere și prezentat ca excepție sau accident, statul este absolvit de obligația de asumare și legiferare. Discursul public funcționează, astfel, ca o extensie a politicii. Lipsa de asumare legislativă se reflectă în titluri care diluează gravitatea crimelor și în campanii oficiale care promit siguranță fără să ofere mecanisme funcționale de protecție. Așadar, femicidul nu devine exclusiv o problemă de violență extremă, ci și una de reprezentare: cine este crezut, cine este ascultat, cine primește protecție și cine este lăsat să moară în tăcere.
Întrebată ce măsuri concrete ar trebui să adopte statul român imediat, Stop Femicidelor subliniază că soluțiile sunt deja validate în alte contexte. „Există multe forme cu ajutorul cărora femeile ar fi mai în siguranță, vedem și în alte țări din lume și-au mai repetat-o multe ONG-uri împreună cu activismul din România. Spre exemplu incriminarea distinctă a femicidului, colectarea de date oficiale, intervenție rapidă la încălcarea ordinelor de protecție, finanțarea reală a adăposturilor și ONG-urilor, formare obligatorie pentru polițiști, judecători, procurori.” Potrivit platformei, astfel de măsuri nu sunt o excepție la nivel internațional. „Sunt recunoscute și în Spania, Argentina, Italia, Mexic. Același model sau asemănător poate fi implementat și în România.”
Dincolo de responsabilitatea statului, SF atrage atenția și asupra rolului presei și al societății civile în menținerea presiunii publice. „În special presa trebuie să se reorienteze spre un limbaj mai puțin teatral și să numească femicidul ca atare. Împreună cu societatea civilă care refuză narațiunile misogine se poate menține presiunea publică constantă și să punem presiune politică pentru implementarea politicilor care protejează femeile, nu le ridiculizează.”
Pentru organizație, documentarea constantă a acestor crime depășește dimensiunea statistică. „Pentru noi este un act de rezistență. Vrem recunoașterea femicidului de către stat și vrem protecția garantată a tuturor femeilor.”
În lipsa unei astfel de recunoașteri, consecințele sunt maligne. „Statul român își riscă credibilitatea, riscă pierderea mai multor vieți, normalizarea violenței. Faptul că acest fenomen este constant ignorat este complicitate.”
Surse:
În medie, la fiecare trei zile, un bărbat a încercat să omoare o femeie în România. – SNOOP.ro
2025.12 luni. 59 de femicide – Scena9.ro
DATE STATISTICE PRIVIND VICTIMELE VIOLENȚEI ÎN FAMILIE PENTRU ÎNTREG MINISTERUL PUBLIC (2013 – 2023) – Ministerul Public
51 de cazuri de femicid în România de la începutul anului 2025. 14 femei sunt agresate în fiecare oră – Europa Liberă România
Anul femicidelor. Puterea juridică nu dorește instituirea unei infracțiuni de sine stătătoare, iar MAI se opune colectării de date privind victimele și copiii acestora – PRESSONE.ro