Text de Mara Cioroianu
Ilustrație de Miriam Arvunescu

Pentru interviu, eu și Fabiana ne-am întâlnit pe banca din fața intrării de la pensiune unde am discutat despre misoginia perpetuată în cadrul Universității de Artă și Design din Cluj-Napoca, unde ea este studentă, la specializarea de master Bandă Desenată și Desen Animat. 

La început, Fabiana mi-a povestit despre cum se desfășoară sesiunile la UAD Cluj, acestea fiind dezorganizate din cauza cerințelor complexe impuse de profesori. Astfel, lucrările finale tind să devină ușor superficiale. 

Misoginia și sexismul sunt, din păcate, realități constante în mediul academic, inclusiv în domeniul artelor. La specializarea „Animație și Desen Animat”, în anul Fabianei, doar 20% dintre studenți au fost băieți — o cifră care reflectă impactul stereotipurilor de gen asupra alegerilor educaționale. Paradoxal însă, deși majoritatea studenților sunt fete, profesorii care predau sunt în mare parte bărbați.

Această situație a făcut-o pe Fabiana să se întrebe cum se menține suprareprezentarea masculină la catedră, chiar și atunci când fetele sunt majoritare în bănci.

A discutat cu un profesor despre acest dezechilibru. Profesorul i-a răspuns simplu: „Ține de voi”, adică de studente. Replica a făcut-o pe Fabiana să se întrebe dacă, într-adevăr, responsabilitatea aparține doar femeilor.

Ulterior, din conversații cu colegele ei, aceasta a observat că, la doctorat — cerință esențială pentru a ajunge cadru universitar — femeile și bărbații nu beneficiază de aceleași oportunități. De exemplu, potrivit Fabianei, studentele sunt trimise mai ales spre sarcini administrative și de birocrație, în timp ce doctoranzii băieți îi însoțesc mai des pe profesorii coordonatori la cursuri și sunt integrați direct în activitatea didactică.

Din cauza acestei inechități, multe dintre colegele ei au abandonat doctoratul, simțindu-se suprasolicitate și invizibile, în timp ce colegii lor câștigau putere în universitate.

Fabiana a observat că în facultate persistă încă preconcepția toxică potrivit căreia femeile ar ajunge profesoare doar pentru că ar fi întreținut relații sexuale cu decani sau alți profesori aflați în poziții de putere. Ea consideră că astfel sunt invalidate abilitățile și competențele reale ale femeilor de a vorbi, crea și preda artă în mod autonom în mediul universitar. Ea mai observă că, în astfel de situații, nu se discută aproape niciodată despre responsabilitatea profesorului — despre faptul că el ar putea exploata sau profita de o astfel de relație, mai ales în condițiile unui dezechilibru clar de putere.

Din experiența Fabianei, profesoarele erau mult mai pregătite, creative și organizate privind structura cursurilor și evenimentelor externe. 

Pornind de la replica profesorului — „Ține de voi” — Fabiana mi-a spus că s-a întrebat cum se reflectă această idee și în felul în care arta feministă își asumă sau nu diversitatea experiențelor feminine. Ea mi-a povestit, de exemplu, despre Judy Chicago, una dintre artistele feministe cele mai cunoscute, dar și controversate. Fabiana a observat că Judy a fost adesea criticată pentru că reducea condiția de a fi femeie doar la aparatul reproductiv, ceea ce a făcut-o să fie percepută ca o feministă esențialistă. Chiar dacă Judy folosea simboluri asociate cu genul feminin pentru a șoca într-o perioadă plină de tabuuri, Fabiana a remarcat că lucrările ei ignorau o perspectivă intersecțională și rămâneau concentrate mai ales pe experiența femeilor albe din clasa de mijloc.

Și în facultate s-a normalizat reprezentarea hipersexualizată a corpului feminin de către bărbați, adică exploatarea unei experiențe ce nu le aparține. Simultan, nicio studentă nu s-a folosit de un corp ce nu e al ei. În primul an, Fabiana a vrut să redea vizual corpul femeii, dar fără să faciliteze încă un drum fertil pentru o viziune masculină, heteronormativă — un fel de „istoria artei 2.0.”. Ea a încercat să găsească metode prin care să ilustreze corpul feminin așa cum îl vede ea: ne-sexualizat, neatractiv în sensul convențional, dar autentic. Spune că a reușit ceea ce și-a propus și că lucrările ei au transmis, pentru prima dată, o reprezentare a corpului femeii care nu mai putea fi confiscată de privirea masculină.

Legat de eventuale comentarii misogine la ore, Fabiana și-a amintit cum un profesor i-a spus ei și altor studente: „Voi, fetele din Galați, desenați așa bine, dar după ce intrați într-o relație cu un băiat și el se desparte de voi, nu mai desenați nimic.” O astfel de remarcă, în opinia ei, reduce femeile la dependența de partener și la lipsa de autonomie artistică.

Fabiana crede că, în România, arta nu primește suficientă atenție și sprijin instituțional, iar cultura, în general, este deseori invalidată sau minimalizată. În acest context, femeile artiste sunt adesea fetișizate: există încă ideea falsă că „pictează slab” sau că arta lor ar fi superficială, când, de fapt, ele se confruntă cu lipsa de resurse. Tocmai de aceea, multe artiste încearcă să facă networking cu grupuri și rețele internaționale, pentru că în România finanțarea din partea instituțiilor rămâne precară.

Fabiana remarcă felul în care misoginia internalizată afectează percepția asupra valorii artistice. În opinia ei, multe fete ajung să admire mai mult lucrările băieților din facultate, perpetuând astfel un ciclu misogin alimentat de un mediu profund patriarhal. Ea crede că bias-urile împotriva artistelor sunt încă puternice, pentru că, istoric, doar bărbaților li s-a permis să creeze artă și să vorbească despre ea. Multe femei artiste – spune ea -au fost excluse din spațiul artistic, fiind împinse spre un rol domestic, iar aceste stereotipuri de gen continuă și astăzi să afecteze vizibilitatea și recunoașterea femeilor în artă.

Ca soluții, Fabiana consideră că e nevoie de introducerea unor cote de gen 50-50, fiindcă femeile nu au avut contextul în care să se dezvolte în același mod cu bărbații – că nu poți produce o meritocrație pe fondul unei inegalități existente și a unor drepturi lipsă. Mai mult, studenții s-ar putea mobiliza să exploreze mișcarea feministă din artă, pentru a contracara male gaze-ul din istoria culturală.

Pentru dizertație, ea s-a gândit să creeze o antologie care explorează felul în care nevoile și perspectivele femeilor au fost constant marginalizate în artă, iar contribuțiile artistelor au fost minimalizate sau ignorate în istorie, în timp ce normele și stereotipurile de gen dominante (bine conturate până în anii ’50–’60) au influențat felul în care femeile puteau crea și expune lucrări artistice.

La întrebarea dacă lucrurile vor sta mai bine în 10-15 ani, amândouă am râs. Fabiana mi-a spus că își dorește să fie optimistă. Există un text de la Terry Smith din Art to come, în care dezvoltă ideea că istoria nu s-a terminat, ci că e imprevizibilă iar conflictele încă sunt prezente. Ea speră să ajungem la 10%, 15% sau chiar 20% din lucrurile bune pe care ni le propunem.

—–

Acest text face parte din seria de interviuri realizate de noua echipă de redacție a Revistei Sânziene în cadrul proiectului Revista Sânziene: media literacy pentru tineri, derulat de Asociația Iele-Sânziene și finanțat prin programul Efectiv Civic, dezvoltat de Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile în parteneriat cu Romanian-American Foundation și cu sprijinul Centrul pentru Jurnalism Independent – CJI.