arhitectură, Reziliență

Orașul care te vede

by redacția

Text și ilustrație de Fabiana Ginghină

Busola fricii

Te-ai aflat în momentul în care mergând pe stradă, ți-ai grăbit pasul fără să știi exact pentru ce? Sau poate ți-ai ales un traseu mai lung doar că să eviți anumite colțuri, anumite locuri care te fac să simți anxietate? Nu e doar o senzație personală, e o consecință a modului în care orașele au fost gândite istoric. Pentru mult timp, arhitectura și urbanismul au reflectat perspective exclusiv masculine, proiectând spații care nu țin cont de nevoile tuturor celor care le traversează. Rezultatul: spații care limitează mobilitatea, libertatea și siguranța femeilor și a grupurilor marginalizate.

Una dintre cele mai imediate provocări este siguranța. Studiile arată că femeile sunt mai predispuse decât bărbații să fie hărțuite sau agresate sexual în spațiile publice.  Frica ne reconfigurează orașul prin trasee evitate, ore tăiate din libertate, drumuri ocolite. Potrivit Agenției pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene (FRA, Crime, safety and victims’ rights – Fundamental Rights Survey, 2021), femeile practică „evitarea activă a riscului” mult mai des decât bărbații, din teamă de a fi agresate fizic, sexual sau hărțuite, 64% dintre femei evită uneori să meargă în locuri unde nu sunt alți oameni în jur, comparativ cu doar 36% dintre bărbați. Diferențele se adâncesc în rândul tinerilor: în grupa de vârstă 16–29 de ani, 83% dintre femei și 58% dintre bărbați evită una sau mai multe dintre situațiile percepute ca periculoase: locuri pustii, străzi izolate sau momente petrecute singuri cu o persoană cunoscută.

În România, hărțuirea stradală începe adesea în adolescență: peste 62% dintre femeile participante la studiul Simonei Chirciu (Hărțuirea în spațiul public în România: Abordări teoretice si politice. De la Invizibilitatea Fenomenului, la Politici Publice, 2020) au raportat prima experiență între 12 și 18 ani, iar aproape 18% sub 12 ani . Perioada pubertății în contextul acesta devine izolantă pentru că ieri te jucai în parc, urcai în copaci fără teamă, iar azi înveți că străzile nu te mai privesc la fel, devii ținta privirilor și a hărțuirii.

Această realitate nu doar că limitează libertatea de mișcare, dar conturează un „manual mental de supraviețuire”: ce haine porți, cu cine mergi, ce traseu alegi, dacă telefonul e încărcat și dacă ai bani de taxi. O rutină impusă de teamă, nu de dorință.

Cum se proiectează siguranța

Din perspectivă practică, principiile arhitecturii feministe care pot contribui la creșterea siguranței pe stradă includ iluminarea adecvată a traseelor pietonale, o lumină clară, continuă, fără umbre adânci sau reflexii deranjante. Introducerea principiului „eyes on the street”, care presupune o vizibilitate socială constantă asupra spațiului public prin orientarea clădirilor și prin activarea spațiilor de la parter. Cu cât o stradă este mai activă, cu ferestre, balcoane, terase, magazine sau cafenele la nivelul parterului, cu atât este mai sigură. 

Prezența oamenilor care „văd” strada din interiorul locuințelor sau din spațiile comerciale creează o rețea informală de supraveghere socială, o formă de control comunitar care descurajează comportamentele agresive și crește sentimentul de încredere în spațiul public. Străzile cu fațade active, transparente și bine iluminate devin locuri de întâlnire și traversare. Este importantă și conectarea transportului public cu spațiile publice. Accesul între stații, traseele pietonale și spațiile de așteptare trebuie gândite unitar, pentru a asigura vizibilitate, siguranță și confort. Transportul public nu poate fi tratat separat de spațiul urban, ci trebuie să fie integrat într-o rețea coerentă care încurajează mobilitatea și încrederea în utilizarea acestuia. (Gender Mainstreaming în Urban Planning and Urban Development, 2013)

La fel de important este ca spațiile pietonale să fie continue și ușor de înțeles, fără fundături sau colțuri ascunse. Un oraș sigur se construiește prin vizibilitate și legături, nu prin bariere. Așa-numitele „gated communities”, cartierele închise cu garduri și porți de acces, restrâng libertatea de mișcare și fragmentează spațiul urban, blocând variantele naturale de deplasare și reducând sentimentul de apartenență la comunitate.

Și nu este doar o chestiune de percepție. Factorii fizici precum iluminatul inadecvat, colțurile obscure, lipsa controlului social vizibil sau semnalizarea deficitară pot amplifica sentimentul de vulnerabilitate. În același timp, responsabilitățile de îngrijire, copii, bătrâni, activități casnice,  limitează timpul și mobilitatea femeilor. Arhitectura feministă nu înseamnă a construi doar pentru femei, ci a privi orașul prin nevoile tuturor. Este o abordare care pune întrebări simple, dar esențiale: cine se simte în siguranță aici? cine poate folosi acest spațiu? cine este lăsat pe dinafară? Scopul ei este să creeze locuri accesibile, vizibile și confortabile pentru toți, de la trotuare bine iluminate și trasee clare, până la spații publice care încurajează întâlnirea, nu izolarea.

Totuși, femeile sunt mult mai expuse violenței venite din partea unei persoane din propria locuință. Multe dintre aceste incidente au loc chiar acasă, în locul care ar trebui să simtă siguranță. Pentru că agresorul este adesea un partener sau o rudă, a vorbi despre abuz devine dureros și complicat. Multe victime nu reușesc să ceară ajutor sau să raporteze faptele la poliție. (FRA, Eurostat, EIGE, EU gender-based violence survey, 2024)

De aici apare o întrebare esențială: unde se poate retrage o femeie atunci când acasă nu mai înseamnă siguranță? Nu toate au unde să meargă, nu toate au resurse să plece. Orașul ar trebui să ofere răspunsuri, atât prin adăposturi de urgență, ci și prin spații vizibile, colective, deschise. „Spații intermediare” în care o femeie să poată respira, să se simtă în siguranță, să fie văzută fără a fi judecată. Un parc bine luminat, o cafenea comunitară, o bibliotecă deschisă până seara târziu sau un centru de cartier pot devenii astfel de refugii. Spații mici, dar vitale, unde orașul nu te întreabă ce s-a întâmplat, ci îți oferă o clipă de liniște și apartenență. (Structures of Care: How Feminist Urban Design Promotes Safety în Our Citie, Anna Bednarczyk, Design to Connect Podcast, 2023)

Arhitectura feministă, nu înseamnă doar focus pe a construi pentru femei, ci este o abordare care cauta să transforme urbanismul prin provocarea stereotipurilor de gen și prin crearea de medii mai incluzive și mai echitabile. Este despre cum spațiul poate deveni un actor care susține egalitatea, nu care o ignoră. Mai mult decât orice, arhitectura feministă provoacă modul în care gândim orașul: nu doar ca pe un set de clădiri și drumuri, ci ca pe un organism care răspunde nevoilor oamenilor care îl locuiesc.

Exemple care schimbă orașe

Viena a implementat încă din anii ’90 o abordare de „gender mainstreaming” în planificarea urbană. Orașul a introdus în transportul public vagoane de metrou dedicate femeilor în intervalul orelor de vârf pentru a reduce hărțuirea, a creat locuințe sociale pentru mame singure și cooperative locative dedicate femeilor. În complexul Frauen-Werk-Stadt (1997), proiectat cu perspectiva femeilor, fiecare detaliu de la crearea de depozite pentru cărucioare la scări largi, și planuri flexibile ale apartamentelor, potrivite pentru nevoi diferite.

Sabina Riss, arhitect și lector la Universitatea de Tehnologie din Viena, subliniază că descoperirea diferențelor de mobilitate între bărbați și femei a transformat modul în care orașul percepe nevoile locuitorilor (City with a female face: how modern Vienna was shaped by women, The Guardian, 2019). Dar pentru a putea să începem să planificăm spațiile pentru nevoile și provocările fiecărui trecător, avem nevoie să acoperim și lipsa de date pe bază de gen, etnie, orientare, dizabilitate. Să înfruntăm provocările precum resursele limitate și opoziția politică, care pot împiedică implementarea unor astfel de principii. În multe țări, legislația și prioritățile economice nu susțin încă designul social echitabil, iar modelul de „starchitect” continuă să privilegieze viziunea individuală în detrimentul nevoilor comunității, clădirile și spațiile ajung să fie un produs plăcut vizual, dar neglijând faptul că ar trebui să fie spații potrivite nevoilor celor ce le locuiesc.

Un alt exemplu este Kigali, Rwanda, unde „gender-sensitive budgeting” a condus la construcția de toalete publice în zone în care accesul femeilor era limitat și nesigur. În Montreal, implicarea grupurilor de advocacy ale femeilor în bugetarea participativă le-a oferit posibilitatea de a influența direct deciziile urbanistice. În Oslo, Super-Space Project, proiect inițiat de Oslo School of Architecture and Design, folosește platforme digitale pentru a aduna experiențele comunității, recunoscând nevoile diverse ale locuitorilor și prioritizând experiențele femeilor și ale grupurilor marginalizate. (Feminist Architecture and Challenging Gender-biased Urbanization through Architectural Practice: an Overview of Equitable Environment, 2024). Toate aceste exemple au în comun implicarea directă a comunității în proiectarea spațiului urban.

Bugetarea participativă s-a extins semnificativ în Uniunea Europeană și este din ce în ce mai integrată la nivel regional și local, fiind utilizată ca instrument pentru democratizare, participare și consolidarea încrederii între cetățeni și instituții. De exemplu, în Franța, regiunea Poitou-Charentes a fost pionier în implementarea bugetului participativ încă din 2005, alocând o parte importantă din buget proiectelor propuse de cetățeni, în special în domeniul educației. În Sicilia, din 2014, municipalitățile sunt obligate să aloce cel puțin 2% din resurse pentru bugetarea participativă, iar în 2017, Portugalia a lansat primul proces la nivel național de bugetare participativă din lume. Orașele mari au devenit, de asemenea, centre, unde cetățenii ajută la construirea orașelor alături de decidenți: Paris a alocat peste 500 de milioane de euro în cinci ani pentru proiecte comunitare, iar Madrid a introdus platforma digitală ,,Decide Madrid’’, care le permite cetățenilor să propună legi, să participe la discuții și să voteze decizii municipale, inclusiv alocarea unui buget anual de 50–100 milioane de euro pentru proiecte locale. (Participatory budgeting: A pathway to inclusive and transparent governance EPRS | European Parliamentary Research Service, 2024)

Un exemplu local care urmează aceleași principii este Com’ON Cluj-Napoca, un proces participativ pentru tinerii între 14 și 27 de ani, care a început în 2015 și la care au participat mii de tineri. Proiectul îi invită pe tineri să propună idei prin care ar putea să îmbunătățească viața comunității. Ideile sunt votate online de întreaga comunitate, iar primele 45 clasate primesc finanțare de până la 5.000 RON. Dar marile direcții urbane rămân inaccesibile participării publice, acțiunile devin mai degrabă evenimente temporare, nu schimbări structurale. Unul dintre proiectele calificate anul acesta este cel de la Mic Grup de Inițiativă Civică Locală, prin care își propun să construiască „Harta siguranței”: unde sunt zonele nesigure din oraș, cum percep femeile siguranță. Fără acoperirea lipsei de date, nu puteam incepe să construim spații sigure. Avem nevoie să știm care sunt problemele și nevoiele tuturor. Toate aceste date colectate vor fi transmise autorităților.

Participarea reală a femeilor poate lua mai multe forme: decizii inițiate de femei, sprijinite de factorii decizionali, consultări autentice sau bugetare participativă. Transparența este o condiție esențială în planificarea participativă. Comunitatea trebuie să cunoască dimensiunea proiectului, bugetul disponibil și etapele de implementare. Astfel, se evită așteptările nerealiste și sentimentul că participarea nu are rezultate, nimic nu se schimbă. Procesul participativ devine eficient doar atunci când există informații clare și o comunicare constantă între administrație și cetățeni. 

 Orașul care te vede nu este o metaforă, ci un angajament colectiv.

Și aici intri și tu. Fie că mergi pe stradă, fie că folosești transportul public sau participi la procesul decizional al comunității, vocea ta contează. Când observi o zonă întunecată, nu o ocoli, raportează autorităților locale. Poți participa la bugetarea participativă sau poți contribui la consultări locale. Orașul care te vede nu este un concept abstract, este un angajament: spațiile sunt proiectate cu ochii asupra tuturor, iar siguranța și incluziunea devin norme, nu excepții.

Feminist urbanism nu este doar pentru femei. Este pentru toți cei care au simțit frică de a traversa un parc noaptea, pentru adolescenții care se tem să meargă singuri la școală, pentru persoanele cu dizabilități care se lovesc de bariere invizibile. Este despre orașul care te vede și care te include. Așadar, dată viitoare când mergi pe stradă, gândește-te: ce oraș îți imaginezi? cum te fac locurile din jur să te simți? Participă, raportează, discută, implică-te. Orașul nu este doar ceea ce construiesc arhitecții sau primăriile este și ceea ce alegem să facem împreună, în fiecare zi. Când orașul te vede cu adevărat, frica cedează locul libertății, iar spațiile publice devin teren de joacă, de întâlnire și de creație pentru noi toți.

Surse și referințe parafrazate: