Text de Vlad Moldovan
Ilustrație de Fabiana Ginghină

Maya, o fată din București, get-beget cum se mai spune, se confruntă cu sistemul public de învățământ din România de ceva timp. Ea trece acum în anul II de facultate, la Universitatea din București, mai exact Facultatea de Limbi și Literaturi Străine. Am avut o discuție cu ea despre întreg parcursul ei, de la școala generală până la facultate.

Am rugat-o pe Maya să îmi descrie experiența ei personală în cei 13 ani de școală petrecuți în al nostru sistem educațional. Mi-a oferit 3 adjective: agasantă, limitativă, unificatoare. Mi-a spus că sistemul ăsta, efectiv scoate sufletul din tine, scoate ce e mai rău. Mi-a descris cu o anumită nervozitate, dar și regret în voce cum instituția școlii publice te îmbătrânește și cum din păcate, ea crede ca această experiență este una universală. Deși spune că ea a fost un caz fericit, cel puțin la liceu, deoarece existau câteva cluburi, activități extracurriculare, subliniază că în majoritatea cazurilor situația nu este așa. Ci din contră, third spaces din păcate nu există, iar adolescenții nu dispun de un sprijin nici din partea profesorilor, nici a colegilor și nici din partea sistemului. Ce este un third space, ei bine este un concept sociologic introdus de Ray Oldenburg în 1989 care descrie un spațiu comunitar unde oamenii se pot relaxa, socializa și participa la activități care nu țin de casă sau de muncă. La liceu, după 8 ani de anxietăți și 0 suport, Maya a găsit în colegii ei un loc în care se putea destăinui și în care putea dezvolta un sens al comunității.

În sectorul 4, în Berceni mai exact, Maya, o fata empatică și prietenoasă căreia îi place să descopere și să creeze și-a început traiectoria prin sistemul de învățământ chiar la ea în sector. Povestește cum timpul petrecut în școala primară nu a fost cel mai confortabil pentru ea.  Cadrele didactice din clasele mici se comportau diferit față de cum era ea obișnuită în apartamentul din Berceni. Învățătoarea striga și avea un comportament ostil față de ea și de colegii ei. Furia și nervii doamnei învățătoare veneau de nicăieri și creeau disconfort pentru un elev de clasele I –IV. Maya aștepta după program împreună cu doamnele de serviciu să vina părinții ei de la muncă pentru a merge acasă să își termine temele pentru a doua zi, deoarece spune ea la after eu cel puțin știu că nu făceam teme, adică stăteam și mă jucam cu ceilalți.

Anii au trecut, iar clasa a-Va a dat buzna peste Maya. Entuziasmul ei pentru un nou ciclu școlar, o nouă lume, un nou colectiv cu un potențial infinit de prieteni și relații voia și el sa dea buzna, dar Maya a fost întâmpinată de realitatea sistemului educațional care în loc sa cultive comunitatea, cultiva competitivitate. Din păcate gimnaziul a fost primul moment în viața ei în care simțea că metaforic vorbind ceva foarte greu cade pe mine. Profesorii indiferenți sau câteodată efectiv răutăcioși făceau ca presiunea să se simtă mai puternic, iar școala devenea astfel un spațiu înfricoșător care inhiba și care în loc să îi crească intelectual și emoțional le cultiva teamă. Îmi povestea Maya despre o profesoară de română în gimnaziu care, într-o dimineață când ea a întârziat la ora dumneaei, a început sa o dăscălească pe aceasta și să insinueze că motivul pentru care a întârziat ar fi că a stat să își aleagă fularul,  să impresionezi lumea sau ce ? intreba profesoara. Când cadrele didactice care ar trebui să predea recurg la ocări de acest tip în fața colegilor, tot ce fac este să înfățișeze scoala ca fiind din ce în ce mai inabordabilă. 

Clasa a-VIIIa s-a strecurat și ea, iar împreună cu aceasta și evaluarea națională. Maya voia foarte tare să intre la liceul dorit, deoarece simțea că în sfârșit poate avea parte de un colectiv, de o comunitate. Își dorea un safe space, un mediu mai progresiv, un loc unde poate să își găsească un rost. Stresul cauzat de evaluarea națională și intrarea la liceu, pandemia Covid și lipsa unui sistem de sprijin au făcut-o pe Maya să se confrunte pentru prima dată cu depresia.

Când sistemul nu pune la dispoziție niciun fel de sprijin copiilor, asta lăsa loc pentru anxietate și alienare. Când cadrele didactice, programa, examenele lucrează împotriva elevilor, iar competitivitatea acerbă dăinuie holurile instituțiilor de învățământ copiii își pierd locul propice în care ar trebui sa se dezvolte.

Spre fericirea ei și pe forțe proprii, Maya a ajuns din Berceni undeva pe lângă Foișorul de Foc, la Colegiul Național Bilingv George Coșbuc din București. Ajunsă la liceul dorit, după 8 ani în sistemul de învățământ de stat din România, Maya dă în sfârșit de un loc de care simțea că aparținea. La aceeași masă unde Maya mi-a destăinuit experiența ei din școala îmi mai spune despre o profesoara de română, prima dată în discuția noastră când îmi povestea cu drag de un cadru didactic. Susținerea și ajutorul pe care profesoara de română le oferea, a reușit sa croiască, în sfârșit, un sistem de sprijin pe care Maya și probabil orice preadolescent și-l dorește. Colegii erau și ei acolo gata să se ajute unii pe alții, pentru un proiect sau pentru temă sau chiar pentru un test.

Maya spune despre anii de liceu ca reprezintă o parte foarte importantă pentru mine, fără care nu știu dacă aș fi putut să depășesc anumite chestii. Și cred sincer ca aceasta afirmație subliniază foarte bine experiența Mayei. Majoritatea blocajelor și anxietăților care trebuiau depășite au fost cultivate în școală. Mai apoi Maya reușește să le depășească tot la școală, dar în alt ciclu de învățământ, într-un ciclu în care s-au venerat și s-au încurajat skill-uri mai prețioase decât competitivitatea și pe care l-a căutat aproape 8 ani.

_____

Acest text face parte din seria de interviuri realizate de noua echipă de redacție a Revistei Sânziene în cadrul proiectului Revista Sânziene: media literacy pentru tineri, derulat de Asociația Iele-Sânziene și finanțat prin programul Efectiv Civic, dezvoltat de Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile în parteneriat cu Romanian-American Foundation și cu sprijinul Centrul pentru Jurnalism Independent – CJI.