Autoare anonimă Ilustrații de Silvia Niculae
„Cu ce erai îmbrăcată?”
Purtam o rochiță verde cu buline pe care mi-o cumpărase mama, șosete albe în picioare și pe cap aveam o diademă argintie de plastic. Aveam părul lung, despletit. Aveam în jur de 6 ani.
„Sigur erai sub influența alcoolului”
Nu, nu eram beată. Singurele băuturi pe care le consumam atunci erau Tedi și Fanta de portocale.
„Tu l-ai provocat”
Nu, nu l-am provocat. Nu îmi imaginez cum un copil ar putea provoca un om în toată firea. Tot ce făceam era să vorbesc cu el așa cum o făceam cu oricare alt om.
„Dacă nu i-ai spus să se oprească, atunci nu a fost viol”
De ce nu i-am spus să se oprească? Pentru că am înghețat. Pentru că nu știam ce se întâmplă și de ce se întâmplă. Eram singură acasă. Îl cunoșteam – era un prieten de familie. O să-i spun G.
G. a venit și a ciocănit la ușă, iar eu, pentru că îl cunoșteam și aveam încredere în el, l-am lăsat să intre. M-a pus să mă dezbrac de rochița verde cu buline și a început să mă atingă. Îmi tot spunea că ceea ce se întâmplă e normal. Eu simțeam că ceva nu era în regulă, însă nu eram capabilă să articulez vreun cuvânt sau să mă opun. Pe moment, nu înțelegeam exact ce îmi făcea. Abia mai târziu am realizat că fusesem violată.
Atunci m-am gândit că ar trebui să vorbesc cu cineva, însă îmi era frică să o fac. Îmi era frică pentru că mă gândeam că dacă a fost capabil să facă așa ceva, atunci probabil ar fi fost capabil și de alte lucruri – cum ar fi să mă omoare. Sau să îmi omoare familia. Astea erau gândurile ce treceau prin capul meu de copil de 6 ani.
Această teamă de a vorbi sau de a mă opune a făcut ca abuzul să continue ani buni. Ani plini de anxietate și atacuri de panică de fiecare dată când auzeam un ciocănit la ușă sau când mi se spunea că G. vine în vizită.
Am încercat, pe cât am putut, să transmit niște semnale adulților din viața mea. Le spuneam că nu vreau să stau singură acasă și, după școală, mergeam la mama la muncă și stăteam acolo până își termina tura. Le spuneam că nu îmi place de G.
Nimeni nu s-a prins. Eram doar un copil. Nu vedeau nimic neobișnuit în comportamentul meu. Îmi spuneau că G. e un om cumsecade. Momentul în care am prins în sfârșit curaj să vorbesc a fost târziu, la 14 ani, după ce băusem o sticlă întreagă de votcă și îmi pierdusem conștiința pentru mai bine de o zi. Aveam scurte intervale în care mă trezeam, ca să vomit. Într-unul dintre ele, i-am spus mamei mele tot.
Mama a insistat să mergem la poliție, dar eu am refuzat, pentru că de-a lungul anilor se adunaseră mai multe frici și gânduri, pe lângă cele deja existente, cum ar fi faptul că eu nu aveam dovezi, iar el era o persoană influentă, cu relații. Nu aveam nicio șansă împotriva lui. Deja văzusem la știri nenumărate cazuri de viol în care agresorul fusese lăsat în libertate și înțelesesem cum funcționa treaba la noi. Cine știe ce ne-ar fi putut face dacă ne-am fi dus la poliție. Îmi era în continuare frică.
Și îmi era rușine. Aveam o colegă la școală despre care se zvonea că ar fi fost abuzată de un membru al familiei. Toți copiii făceau mișto de ea pe tema asta. Pentru că asta au învățat ei acasă și în societate – că violul este o glumă. Știam că, dacă s-ar fi aflat asta despre mine, nu aș fi putut face față glumelor. Aș fi cedat psihic. Deja eram o victimă a bullying-ului, țintă a diverselor glume, doar din cauza faptului că eram foarte anxioasă. Ar fi fost prea mult pentru mine. Așa că nu am mers la poliție.
Cu toate astea, atunci, la 14 ani, vizitele lui G. au luat sfârșit. Mama, deși nu i-a spus direct că a aflat ce mi-a făcut, i-a lăsat asta de înțeles. S-a purtat ostil cu el până a prins și el mesajul și nu m-a mai căutat.
Amintirea ultimului episod cu el este una încețoșată. Mintea mea se despărțea cu totul de corp în acele momente. Disociam doar ca să nu mai simt ce îmi făcea. Tot ce-mi amintesc clar e că după ultimul abuz mi-a întârziat menstruația două luni. Îmi era teamă că aș fi putut fi însărcinată și îmi făcusem deja un plan – aveam să cumpăr niște teste de sarcină, iar dacă rezultatul era pozitiv, urma să mă sinucid. Eram hotărâtă.
Nu am mai ajuns să cumpăr testele. Două luni mai târziu mi-a venit menstruația.
Trauma nu a luat sfârșit atunci și acolo. A continuat să trăiască adânc înrădăcinată în mine, mereu prezentă ca o rană deschisă. Printre ceilalți, m-am simțit întotdeauna ca un outcast și îmi era greu să formez relații cu oamenii din jurul meu. M-am apucat la doar 13 ani de diverse vicii – țigări, alcool, chiar și droguri. Mă răneam singură și aveam gânduri sinucigașe. Mă uram.
Mă uram pentru că nu am făcut nimic și pentru că m-am lăsat condusă de frică, uram lumea în care trăiam și faptul că nu mă puteam simți în siguranță să vorbesc, uram oamenii din jurul meu, care nu s-au prins mai devreme și îl uram pe omul responsabil de toate astea. Uram totul și nu mai voiam să exist. Intrasem într-o depresie adâncă.
A fost nevoie de ședințe de terapie și tratament medicamentos pentru a putea ține în frâu gândurile ce nu-mi dădeau pace.
,,Depresie cauzată de traumele din copilărie” – acesta a fost diagnosticul pe care l-am primit. S-a manifestat prin episoade depresive, perioade de timp în care mă cufundam cu totul în cele mai întunecate gânduri. Tot ce voiam era să stau în pat și să plâng. Nu voiam să vorbesc cu nimeni și nu aveam puterea să mai fac lucrurile care îmi aduceau plăcere. O voce interioară îmi tot repeta că nu merit să fiu fericită și că ar trebui să mor, iar eu îi dădeam dreptate. Nici până astăzi nu am reușit să o înving întru totul. Încă mă lupt.
Din păcate, povestea asta nu îmi aparține doar mie. Povestea asta aparține multor altor femei din întreaga lume. Mama mea a trecut prin asta. Bunica mea a trecut prin asta. Prietena mea cea mai bună a trecut prin asta. O prietenă din liceu a trecut prin asta. Și probabil multe alte femei pe care le-am cunoscut de-al lungul vieții mele au trecut prin asta, fără ca eu să am habar. Orice femeie din viața ta ar fi putut fi abuzată, fără să știi.
Anual, în țara noastră, sunt raportate în jur de 1000 de violuri. Multe altele rămân neștiute. Între timp, 55% dintre români consideră că violul poate fi justificat, conform unui studiu al Uniunii Europene (România se află pe primul loc în Europa la justificarea violului).
Acum doi ani, Alexandra Măceșanu suna disperată la 112, sperând să primească ajutor. În schimb, i-au fost trântite replici precum: ,,Da’ de unde îl știai tu pe bărbatul ăla?” și ,,Ții linia ocupată!”. Anul trecut, o tânără de 17 ani a fost incendiată de un bărbat condamnat pentru 5 crime și eliberat înainte de termen. Victima se prezentase la poliție cu o săptămână înainte, ca să depună plângere împotriva lui pentru viol. El s-a răzbunat.
Recent, o fetiță de numai 13 ani a fost sechestrată și violată. Judecătoarea Cristina Coarnă a declarat următoarele, în cazul suspectului de viol:
,,Faptele inculpatului, deși reprobabile, nu sunt de o așa gravitate încât să fi generat o rumoare socială de amploare, o reacție a societății din care să rezulte că oamenii consideră faptele sale ca punându-le în pericol viața, existența în vreun fel. Nu au existat ieșiri în stradă, proteste în presă.”
Deși mi-ar plăcea să pot spune că este vorba doar de niște cazuri izolate, nu este așa. În mai mult de jumătate din cazurile raportate de violență sexuală asupra copiilor, judecătorii români decid că fapta a fost una consimțită, conform unei anchete publicate de platforma de jurnalism dela0.ro.
În cele mai multe cazuri, pedepsele aplicate pentru viol sunt mult prea slabe. Art. 218 aliniatul (1) din Codul Penal prevede că violul se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani. Nu doar că este mult prea puțin pentru o asemenea faptă, dar pe deasupra, cei mai mulți scapă cu pedeapsă mai mică.
Violul este o experiență traumatizantă, ce nu poate fi justificat în niciun fel de context. Nu, nu contează cu ce a fost îmbrăcată fata sau că a îndrăznit să meargă singură pe stradă. Problema nu o constituie victimele. Problema o constituie atât violatorii, cât și oamenii care cred că pot justifica așa ceva.
Astăzi, când mă uit în urmă, mă bucur enorm că am avut, într-un final, curajul să vorbesc și să îi povestesc mamei mele ce s-a întâmplat, pentru că așa s-au terminat abuzurile lui G. Mi-a luat ani să îmi adun acest curaj, dar mă bucur că am reușit, chiar dacă destul de târziu.
De asta aș vrea să le spun tuturor femeilor care au trecut prin lucruri asemănătoare că este în regulă să vorbească despre asta, dacă simt nevoia să o facă. Nu trebuie să ne fie rușine, nu avem de ce să ne simțim vinovate de un lucru care ni s-a întâmplat împotriva voinței noastre.
În cazul în care te afli într-o situație de abuz sexual, Asociația pentru libertate și egalitate de gen (ALEG) a realizat o listă cu resurse la care poți apela cu încredere:
SIBIU și Național
Asociația pentru Libertate și Egalitate de
Gen- A.L.E.G.
Centru Pilot adresat victimelor violenței sexuale
Helpline: 0753 893 531, 0369 801 808
Serviciu de consiliere online: http://aleg-romania.eu/consiliere/
CLUJ-NAPOCA și BAIA-MARE
Asociația Femeilor Împotriva Violenței-
Artemis
Telefon: 0264 589 155
ACTEDO
Rețeaua Pro Bono pentru Drepturile Omului
Telefon: 0757 307 928, 0466 72026
Email: info@actedo.org
TÂRGU MUREȘ
IEESR Institutul Est European pentru
Sănătatea Reproducerii
Telefon: 0265 255 931
Email: emicheu@eeirh.org
BUCUREȘTI
Fundația Sensiblu
Telefon: 021 311 46 36
BUCUREȘTI
Asociația Anais
http://www.asociatia-anais.ro/
Telefon: 0721 561 124
Email: mihaela.mangu@asociatia-anais.ro
În urma cazului descris mai sus, cu judecătoarea Cristina Coarnă, cei de la Declic au publicat un formular prin intermediul căruia poți trimite un mail către președintele Consiliului Superior al Magistraturii pentru a cere să fie cercetați disciplinar judecătorii ce lasă prădătorii sexuali în libertate. Am trimis și eu mail-ul. Dacă vrei să o faci și tu, îți las link-ul aici:
