Autor: Camen Toader
Ilustrație: Alexa Negoiță

Firea omului este să cunoască. Să descopere. Să împingă granițele lumii puțin mai departe decât au fost împinse înaintea lui. Omul a traversat continente înghețate desculț, a construit plute fragile și s-a aruncat în oceane pe care nu le înțelegea, a urcat munți fără niciun motiv practic, în afară de nevoia aproape dureroasă de a vedea ce există dincolo. Iar când ajungea undeva, oriunde ajungea, prima întrebare rareori era „e frumos aici?”, ci „ce mai e după?”.

Europa și-a construit întreaga modernitate pe această nevoie de explorare. Odată cu expansiunea, curiozitatea a început să semene tot mai mult cu autoritatea. Naivi și idealiști în egală măsură, europenilor li s-a insuflat de-a lungul secolelor ideea că dacă poți, atunci trebuie. Dacă ai puterea de a schimba lumea, atunci schimbarea devine aproape o obligație morală. În timp, Europa a început să se privească pe sine drept centrul civilizației și al cunoașterii absolute, iar restul lumii a fost împins într-un raport inegal cu această imagine.

Iluminiștii scriau despre universalitatea rațiunii și se gândeau, de fapt, la Paris. Filozofii vorbeau despre om ca măsură a tuturor lucrurilor și imaginau fără ezitare un bărbat alb, educat, european. Lumea din afara acestui centru exista mai degrabă ca reflex, ca deviație sau ca lipsă. Orientul devenea spațiul asupra căruia Europa își proiecta propriile fantasme, propriile frici și propriile contradicții.

În toamna anului 2001, Tony Blair a susținut că intervenția din Afganistan avea și o dimensiune morală, invocând, alături de alți lideri occidentali, situația femeilor afgane. Femeile invocate în discursurile occidentale deveniseră, aproape peste noapte, argument moral pentru intervențiI militare. Erau prezentate drept victime absolute: lipsite de libertate, reduse la tăcere, captive într-un sistem din care Occidentul trebuia să le salveze.

Dar convingerea că femeile musulmane au nevoie de salvare nu s-a născut odată cu războaiele din Afghanistan sau Irak. Ea exista deja, sedimentată în straturi succesive de imagini și reprezentări. Fiecare generație moștenise această perspectivă de la precedenta și îi adăugase propriul limbaj, propria estetică și propria formă de compasiune. Înainte să fie justificare geopolitică, a fost imaginar cultural. Înainte să fie imaginar cultural, a fost imagine.

Această formă de compasiune occidentală poartă astăzi un nume: complexul salvatorului alb. La prima vedere, ar putea fi confundat cu ostilitatea, însă funcționează diferit. Ura este directă și ușor de identificat; poate fi condamnată fără dificultate. Complexul salvatorului alb este mai subtil, mai prezentabil, uneori chiar sincer. El pornește din convingerea că anumite societăți nu se pot salva singure, că privirea ta este mai clară decât a lor și că valorile pe care le-ai moștenit sunt universale prin definiție. Din această perspectivă, a nu interveni începe să pară nu un gest de respect, ci o formă de abandon moral.

Probabil că, în acel moment, Tony Blair credea cu adevărat ceea ce spunea. Discursul său nu era construit în jurul ideii „noi împotriva lor”, ci în jurul unei misiuni morale: datoria de a-l ajuta pe celălalt. Problema apare însă în clipa în care ajutorul nu mai începe prin ascultare, ci prin presupunere. Cum îți ajuți aproapele fără să îl transformi într-o imagine construită de tine? Cum salvezi pe cineva fără să îi răpești dreptul de a se defini singur?

Cu aproape două secole înainte, în 1834, Eugène Delacroix termina tabloul „Femeile din Alger”. Privind pictura, este imposibil să nu observi luminozitatea caldă care învăluie încăperea, țesăturile grele, pernele orientale și trupurile femeilor surprinse într-o atmosferă aparent intimă și relaxată. Cu părul descoperit și corpurile parțial dezgolite, ele par să trăiască într-o lume senzuală și libertină, radical diferită de rigiditatea morală a Occidentului burghez.

La Paris, tabloul a fost primit cu entuziasm. Criticii erau fascinați de exotismul Orientului și de promisiunea unei lumi percepute ca fiind mai instinctuale, mai senzuale, mai puțin constrânse. Aproape nimeni nu s-a întrebat însă dacă femeile din tablou și-ar fi descris existența în aceiași termeni.

Eugène Delacroix- Femeile din Alger (1934)

Aici se află, poate, esența orientalismului. Nu neapărat în minciună, ci în distorsionare. Edward Said observa că Occidentul nu a privit Orientul pentru a-l înțelege pe deplin, ci pentru a-l transforma într-o oglindă convenabilă. Orientul devenea tot ceea ce Occidentul hotărâse că nu este el însuși: emoțional, misterios, irațional, excesiv, seducător și, în același timp, periculos. În interiorul acestei construcții, femeia musulmană ocupa un loc central.

Câteva decenii mai târziu, Jean-Léon Gérôme transforma haremul într-un adevărat gen artistic. Băi turcești, piețe de sclavi, femei dezbrăcate în lumina filtrată a unui hammam, toate erau pictate cu o precizie tehnică aproape fotografică. Tocmai acest realism crea iluzia obiectivității. Pictorul francez părea că nu interpretează nimic, că doar înregistrează lumea exact așa cum este. Imaginile sale nu erau simple documente vizuale, acestea produceau o întreagă mitologie despre Orient și despre femeile sale.

Jean-Léon Gérôme- Dance of the Almeh (1863)

În imaginarul european, femeia musulmană devenea un paradox convenabil: simultan seducătoare și victimă, excesiv de liberă și excesiv de constrânsă, periculoasă prin sexualitate și incapabilă de autonomie. În funcție de nevoile politice și culturale ale momentului, ea putea fi transformată fie într-un simbol al decadenței exotice, fie într-o justificare morală pentru intervenție și „civilizare”.

În secolul XX, această imagine nu dispare, ci doar își schimbă limbajul. Dacă pictura orientalistă construise femeia musulmană prin mister și senzualitate, presa modernă începe să o privească mai ales prin lentila suferinței și a opresiunii. În fotografii de război, reportaje televizate și articole despre Orientul Mijlociu sau Asia Centrală, femeia musulmană apare frecvent redusă la figura victimei tăcute, prinsă între fundamentalism religios, conflict și lipsa libertății individuale.

Vălul, cândva simbol al alterității exotice, devine în multe reprezentări occidentale semnul universal al opresiunii, indiferent de contextul cultural sau de experiențele personale ale femeilor care aleg ori sunt obligate să îl poarte. După atacurile din 11 septembrie și intervențiile occidentale din Afghanistan și Irak, această imagine capătă și o funcție geopolitică explicită. Emanciparea femeii musulmane devine argument moral pentru război.

Dar această narațiune nu a rămas fără răspuns. Dacă timp de secole femeia musulmană a fost reprezentată și interpretată de alții, multe artiste contemporane încearcă astăzi să recupereze controlul asupra propriei imagini. Prin arta lor, ele refuză atât victimizarea, cât și exotizarea existenței lor.

Shirin Neshat explorează în fotografiile și instalațiile sale tensiunile dintre religie, feminitate, identitate și putere. În seria „Women of Allah”, chipurile femeilor sunt acoperite de caligrafie persană, iar imaginile negociază simultan idei de credință, rezistență, violență și apartenență. Lucrările sale refuză opoziția simplistă dintre „femeie oprimată” și „femeie eliberată”, insistând asupra faptului că experiența feminină în societățile musulmane este contradictorie și imposibil de redus la stereotipuri occidentale despre tăcere și neputință.

Shirin Neshat- Rebellious Silence din seria Women of Allah (1994)

Și Boushra Almutawakel încearcă să destrame aceste clișee vizuale. În lucrările sale, îmbrăcămintea femeilor arabe și musulmane capătă o simbolistică complexă, imposibil de redus la ideea simplă de opresiune. Artista urmărește să arate că identitatea feminină în Orientul Mijlociu este la fel de ambiguă, contradictorie și individuală ca oriunde altundeva.

În ținuturile aride ale provinciei Ash-Sharqiyah, în estul Arabiei Saudite, Manal Al Dowayan și-a petrecut tinerețea observând lumea din jur: gesturile prudente, cuvintele nespuse și tăcerile care însoțeau viața femeilor într-o societate conservatoare. Arta ei nu s-a limitat niciodată la o singură formă. Uneori lua forma unei sculpturi, alteori devenea fotografie sau instalație suspendată între realitate și simbol. Însă, indiferent de material, lucrările ei puneau aceeași întrebare: cine decide locul unei femei în lume?

Într-una dintre instalațiile sale, artista a suspendat în aer două sute de porumbei din fibră de sticlă, fragili și totuși neclintiți, asemenea unor vise amânate. În interiorul fiecărei păsări se aflau documente și mesaje care cereau libertatea femeilor saudite de a călători singure. Instalația părea o revoltă tăcută, o migrație imaginară spre libertate, în care aripile simbolice deveneau mai puternice decât interdicțiile.

Manal Al Dowayan- Suspended Together (2011)

Într-un alt proiect, „Esmi, My Name”, femeile au fost invitate să scrie ceva aparent banal, dar profund încărcat social: propriul nume. Aceste nume au fost gravate pe mărgele de lemn și unite într-un șir suspendat asemenea unei memorii colective. Lucrarea critica o practică încă prezentă în anumite comunități saudite, unde rostirea numelui unei femei este considerată rușinoasă sau nepotrivită. Aici însă, numele nu mai puteau fi ascunse. 

Manal Al Dowayan- Esami, my name (2011)

În sfârșit, poate că problema nu a fost niciodată curiozitatea. Firea omului este, într-adevăr, să caute și să privească dincolo de propriul orizont. Problema apare în clipa în care privirea încetează să mai fie întrebare și devine verdict. Timp de secole, Occidentul a privit femeia musulmană prin imagini succesive fără să îi permită întotdeauna să existe în afara acestor roluri. Orientalismul nu a produs doar stereotipuri, ci și o întreagă ficțiune morală despre cine are dreptul să vorbească, să definească și să salveze. 

SURSE

Abu-Lughod, L. (2013). Do Muslim Women Need Saving? Harvard University Press

https://www.hup.harvard.edu/books/9780674088269

Cole, T. (2012). The White-Savior Industrial Complex– The Atlantic

https://www.theatlantic.com/international/archive/2012/03/the-white-savior-industrial-complex/254843

Nochlin, L. (1983). The Imaginary Orient. Art in America

https://aestheticapperceptions.wordpress.com/wp-content/uploads/2013/01/nochlin_imaginary_orient.pdf

Said, E. W. (1978). Orientalism– Editura ART

https://www.editura-art.ro/info/carte/orientalism