DIE MY LOVE: shoutout pentru toate mamele care nu fac prăjituri
Autor:Mara Cioroianu
Ilustrație:Fabiana Ginghină
Disclamer: Articolul conține spoilere
La proiecția Die My Love (r. Lynne Ramsay, 2025) de la Cinema Union, bazată pe cartea omonimă, mi-a rămas multă vreme în minte replica lui Grace, interpretată de Jennifer Lawrence: „A real mom would’ve baked a cake’’ (trad. O mamă adevărată ar fi făcut un tort).
Venită chiar în primele minute ale filmului, numai fraza aceasta poate să înglobeze întreaga presiune a maternității performative, unde valoarea unei femei este dependentă de gesturi executate impecabil. Astfel, experiența de a fi mamă devine un diagnostic precis al vinei modelate cultural.
Povestea urmărește mutarea cuplului Grace și Jackson (Robert Pattinson) într-o casă moștenită din Montana, unde tânăra scriitoare și mamă începe să se afunde într-o depresie post-partum cu multiple episoade psihotice.
Există în Die My Love o energie care mi-a amintit imediat de filmul If I Had Legs, I’d Kick You (r. Mary Bronstein, 2025) – aceeași tensiune dintre corp și identitate care nu definește maternitatea ca instinct, ci ca experiență psihică fracturată. Ramsay surprinde maternitatea ante-sentiment, înainte ca emoția să se sedimenteze, în starea ei murdară, brută: o femeie care își trăiește corpul ca pe un teritoriu străin, în permanent conflict cu așteptările lumii.
Estetic, filmul împrumută ceva din ambiguitatea claustrofobă a shot-urilor lui Dogtooth (r. Yorgos Lanthimos, 2009): scenele rămân suspendate între real și delir, iar Grace devine un personaj care există în același timp în imobilitate și explozie, în tăcere și vibrație. Tocmai aceste momente „statice”, dar încărcate de o electricitate subterană prevestesc erupția: liniștea din bucătărie înainte ca ea să se arunce în geamul oglinzii, lăsându-și pielea invadată de cioburi, sau scena în care zgârie cu unghiile pereții băii după cearta cu Jackson despre cum nu mai fac sex, transformă spațiul domestic într-un loc și al suferinței corporale. În astfel de secvențe, maternitatea este o ruptură, nu un rol.
Sângele și violența funcționează ca forme de suprastimulare a apetitului lui Grace pentru ieșire, pentru eliberarea din claustrofobia casei care a încetat să mai fie spațiu domestic și a devenit o cușcă psihică. Fiecare gest violent este o tentativă de restabilire instinctuală: când îi taie buza motociclistului, când împușcă câinele, când aruncă guma pe fața lui Jackson, când scuipă, Grace nu urmărește distrugerea de sine, ci cucerirea unui teritoriu în care nu se mai regăsește. Casa devine un material inert, un decor mort, iar ea îl sfâșie ca să-și simtă din nou corpul, limitele, frontierele propriei alterități. La Ramsay, spațiul nu e doar un fundal, ci extensia psihicului: de exemplu, pereții, bucătăria, baia – toate absorb anxietatea și se întorc împotriva protagonistei, ,,domesticul” devenind un body-horror psihologic.
Apar, de asemenea, numeroase elemente de suprastimulare, constante pe tot parcursul peliculei, care amplifică anxietatea senzorială a lui Grace: amuțenia din casă, lătratul repetitiv al câinelui, bâzâitul insistent al muștei, vântul care agită spicele de grâu și certurile cu Jackson.
Filmul începe chiar cu un joc de tensiune și vânătoare sexuală între cei doi parteneri, o coregrafie de pradă și vânător, pe care Grace încearcă obsesiv să o reconstituie de-a lungul peliculei. Aceștia aveau formată o obișnuință erotică, pasională, chiar animalică sub formă de ritual de împerechere, unde se miroseau, se mușcau și devorau unul pe celălalt. Fuga ei constantă – în pădure, pe drumurile bătătorite către soacră, Pam (Sissy Spacek), în hambar sau la vila motociclistului – sunt încercări de a se regăsi și găsi acea validare și energie sexuală primară pe care Jackson nu i le mai oferă. Mersul ei în patru labe, vigilența constantă, lipsa oricărei rușini față de sânge – ba chiar felul în care îl devorează vizual și fizic, arată cum Grace refuză domesticirea.
sursă foto 1, sursă foto 2
Ea își folosește corpul ca pe un instrument de rezistență: se privește goală prelung în oglindă, ia cu ușurință pușca lui Pam, se plimbă cu un cuțit pe câmp, linge sticla, se masturbează în încercarea disperată de a reactiva vulgaritatea domestică pierdută cu Jackson, reproduce semnele unei vânători pe care o simte întreruptă. În acest registru, violența nu e vreo deviere, ci o reînnodare cu un instinct reprimat. Iar această libertate este mereu în tensiune cu performativitatea maternității: discursul socio-cultural care vorbește mereu și promite că experiența de a fi mamă este o „binecuvântare”, dar este complice asupra consecințelor psihice, identitare și corporale pe care le presupune.
Totuși, filmul redă un punct critic: cât de aproape putem ajunge în a romantiza această violență? Ramsay o tratează ca simptom, nu ca eroism, dar rămâne întrebarea dacă brutalitatea poate fi reprezentată fără riscul de a deveni estetică, adică ,,seducătoare” în sine.
Grace trăiește acest decalaj dintre așteptarea socială și imposibilitatea de a o performa, iar filmul nu se petrece în vid: fiecare gest e declanșat de discursurile contemporane despre feminitate și roluri de gen. Într-un climat politic care împinge femeile tot mai agresiv înapoi în sfera domestică, presiunea culturală devine un zgomot care nu o lasă să greșească. De exemplu la petrecere spune franc că e „stuck between wanting to do something and not wanting to do anything at all” (trad.Sunt blocată între a vrea să fac ceva sau absolut nimic) atunci când e întrebată dacă mai scrie. La fel, replica ei „I’m just trying to be a good wife” (trad. Încerc doar să fiu o soție bună) expune presiunea cumulativă a rolurilor femeii ce este amplificată în prezent de ascensiunea globală a fascismului și fenomenului de tradwife – mamă, soție, îngrijitoare – roluri care cer performanță impecabilă, dar nu tolerează nici o vulnerabilitate reală. Nici măcar sentimentul de obligație – acela că trebuie să-ți iubești partenerul și copilul indiferent de orice – nu iese din sfera de tabu.
Filmul a avut cut-uri poetice, aproape onirice și apoi, brusc, secvențe abrupte, violente și imprevizibile încât din spatele meu auzisem reacții de tipul „what the fuck, ce-a vrut să spună autorul” sau ,,e film d-ăla pe care nu-l înțelege nimeni” – mai ales la scenele cu câmpul și cu pânza pe care se prelingea sânge de pe corpul gol al lui Grace.
Finalul vrea să-i ofere acesteia o imagine falsă de „reparată”, o versiune cosmetizată a vindecării. După fuga cu copilul, fix după nuntă, Jackson îi găsește și o internează într-un centru de reabilitare. Aici, descoperim un scurt background despre părinții ei și cum aceștia au murit într-un accident de avion. Ea spune că își iubește băiatul, și într-adevăr, pe tot parcursul filmului, este posesivă cu el. Nu putem să nu ne punem întrebarea legată de ideea de proprietate emoțională: cum se poziționează părinții în raport cu copiii lor atunci când iubirea necondiționată se suprapune cu instinctul necondiționat de protecție?
Când se întoarce acasă, totul este pregătit ca pentru un „comeback” perfect: o petrecere, prieteni, și o casă refăcută de Jackson, vopsită și lustruită ca și cum ordinea arhitecturală se regăsește automat și în psihicul protagonistei. Dar aici intervine ciclicitatea: Grace intră în rolul de mamă performantă, încearcă să gătească tortul, să se comporte ,,normal’’ cu invitații, să fie femeia reconstruită. Și totuși nu reușește. Pentru că nu poate deveni „mama adevărată” care să facă yoga sau pilates la recomandarea soacrei.
Momentul în care Pam o acceptă fără rețineri, abia la petrecerea de întoarcere acasă – este important ca și cel în care i-a mărturisit că și ea a avut o ,,perioadă mai dificilă” după ce l-a născut pe Jackson. Deși fusese empatică pe tot parcursul filmului, abia atunci când bea alături de Grace, fără protecție, se produce o apropiere solidară între cele două femei ce au cunoscut aceeași traumă dar în generații diferite.
Actorul care a dat viață strigoiului din Twilight joacă aici un vampir energetic, asemenea unui bărbat cishet care se așteaptă ca partenera lui să le facă pe toate în casă și nu numai. Din perspectiva relației lor, Jackson este conturat ca un partener care, în primele secvențe ale filmului, este mai degrabă o absență decât un sprijin. În loc să fie implicat, el devine un fel de spectator detașat al degradării mentale a lui Grace: o critică pentru că nu e ordine în casă, că îl face de râs în fața celorlalți, rămâne retras emoțional, nu îi spune de ce are prezervative noi în torpedou, nu îi oferă atenție, aduce un câine acasă fără să o întrebe și chiar și la telefon vocea lui sună mecanic, distantă. Pasează responsabilitatea pe umerii lui Pam, lăsând-o pe ea să comunice cu Grace, iar când oboseala lui se transformă în frustrare, îi reproșează partenerei că nu scrie, că nu se ocupă de casă. El ajunge să îi provoace stările violente și anxietatea.
Filmul nu îl condamnă unilateral pe bărbat. Pe măsură ce povestea avansează, devine evident că și Jackson este copleșit – într-atât încât replica lui „o să încerc mai tare” nu apare doar o dată, iar a doua oară stârnește un râs ironic din partea lui Grace, pentru că amândoi știu că promisiunea nu va avea un final fericit. Jackson vrea să găsească o soluție, dar nu mai știe cum; e epuizat, speriat și prins într-un mariaj care se destramă sub ochii lor. De-a lungul filmului vedem încercările lui de „redemption”, dar și limitele lor – încercări sincere, dar insuficiente pentru a găsi o cale de rezolvare. Totuși, sunt puține personaje din cauză că cei doi sunt izolați social și geografic și nu putem vedea mai multe raporturi între ele.
Sfârșitul lasă clar impresia că Grace nu este bine nici măcar în ultimul cadru și că vindecarea nu a fost posibilă pentru ea. Ultima scenă – momentul în care se afundă în foc – funcționează ca un ultim gest de eliberare, o încercare extremă de a se desprinde de povara care o împiedică să fie versiunea sa brută. Focul poate însemna, pe de o parte, decadență totală, iar pe de altă parte, singura formă de antidomesticire și refuz al performativității maternității. Iar Jackson, în acel moment, pare să înțeleagă resemnat că libertatea ei – cea adevărată – nu poate exista în viața pe care au construit-o împreună.
Iar noi, spectatorii, putem doar să ghicim dacă Grace și-a găsit vreodată teafără drumul înapoi prin pădure – sau dacă, de fapt, salvarea ei a fost mereu în a nu se întoarce.
