Despre oportunități, acces și ce înseamnă voluntariatul în România

Text de Iris Cîrlan
Ilustrație de Miriam Arvunescu

Voluntariatul este adesea prezentat ca o formă ideală de implicare civică și dezvoltare personală. Tinerii sunt încurajați să se alăture ONG-urilor, să participe la campanii sociale sau să contribuie la diverse cauze comunitare. Însă nu toți pornesc din același punct când vine vorba de accesul la astfel de oportunități. În timp ce în marile orașe ONG-urile sunt active și bine conectate la rețele de promovare, în zonele rurale sau în orașele mici, voluntariatul rămâne inaccesibil.

În plus, ceea ce este recunoscut ca voluntariat legitim, valoros, demn de trecut în portofoliu, se referă aproape exclusiv la activități formale, desfășurate în cadrul unor organizații. Dar ajutorul informal, munca invizibilă, grija acordată celorlalți fără contract, rămân în afara acestui cadru. Asta produce o ierarhie a valorii civice, în care doar un anumit tip de implicare este vizibil și recunoscut.

Presiunea de a face voluntariat se amestecă cu nevoia de a performa social: să fii activ, să te implici, să arăți că îți pasă, dar într-un mod măsurabil, prezentabil, validat instituțional. Iar această dinamică poate ascunde forme de exploatare, mai ales acolo unde munca voluntarilor e intensă și nu are un cadru clar de protecție. Tocmai de aceea, discuția despre voluntariat ar trebui să treacă dincolo de admirație și să se uite critic la cine participă, cum, și în ce condiții.

Experiența Izabelei

Am vorbit cu Izabela, absolventă a facultății de sociologie din cadrul Universității București, care a început voluntariatul în liceu și s-a implicat în mai multe organizații în timpul facultății. Ea oferă un exemplu sincer și nuanțat al felului în care tinerii aleg să se implice, dar și al modului în care contextul, accesul și valorile personale influențează aceste alegeri.

Izabela povestește că oportunitățile în localitatea în care a crescut, undeva la 40 de kilometri de București, erau limitate, așadar a început să facă voluntariat în ultimul an de liceu, într-o revistă independentă de artă unde era editor: „În liceu nu prea am avut multe oportunități să fac voluntariat. Cred că prin clasa a XII-a m-am înscris la o revistă de artă și am fost editor. Dar până atunci nu cred că am făcut absolut nimic pentru că nici nu aveam ce, era un oraș foarte mic, nu prea erau oportunități, iar în școală nu aveam un club de teatru sau o revistă a școlii.” Odată ce s-a mutat la București pentru a urma cursurile la universitate, oportunitățile s-au înmulțit și a avut ocazia să se implice în diverse ONG-uri, de care a aflat prin intermediul rețelelor de socializare sau al cunoștințelor. A lucrat pentru Centrul Filia,  Asociația A.R.T. Fusion, prima ediție a revistei Iele-Sânziene și Greenpeace. Izabela și-a dorit ca prin implicarea ei să cunoască oameni noi, să capete experiență în ariile ei de interes, dar și să desfășoare cât mai multe activități extra-curriculare în cazul în care ar fi aplicat la studii în străinătate: „De când sunt mică îmi place să mă exprim prin diverse forme de artă vizuală, pictură, desen. În momentul de față cred că mă reprezintă cel mai bine mixarea mediilor (mixed media) tocmai pentru că de-a lungul timpului am experimentat cu multe tipuri de tehnici.” Atunci când a decis să aplice la facultatea de sociologie a început să își dezvolte un set de valori personale și să exploreze mai mult concepte legate de feminism, drepturile omului, mediu sau artă, ceea ce a influențat alegerile ei cu privire la voluntariatele din care făcea parte: „În adolescență am început să conștientizez inegalitățile sociale și problemele pe care unele grupuri le întâmpină (în funcție de gen, etnie etc). Am început să urmăresc conținut pe această temă și știu că admiram mult Centrul Filia, care a fost și prima organizație feministă cu care am lucrat. Asta pentru că am realizat condiția mea de femeie, care provine și din mediul rural. Mai târziu, la facultate, am conștientizat și privilegiile pe care le am ca femeie albă spre exemplu.”

Experiențele sale au influențat-o atât pe plan personal, cât și profesional. A devenit mai deschisă și mai bine pregătită pentru provocările unei cariere în zona ONG sau în instituții internaționale: „A fost ca un exposure therapy, am interacționat cu mulți oameni și văd asta ca pe un proces mult mai ușor acum. Sunt mai deschisă să ascult idei, experiențe etc. În mare cred că voluntariatul este ca orice activitate unde poți întâlni oameni noi care au valori comune cu tine. Nu pot să definesc clar cum a contribuit pentru că în jurul vârstei noastre ne schimbăm foarte mult și trăim experiențe foarte diverse, deci nu cred că e legat doar de voluntariat.”  

Un aspect important pe care Izabela l-a evidențiat este inegalitatea accesului la voluntariat între mediul rural sau orașele mici și orașele mari. În sate sau în orașele fără centre universitare lipsa promovării și a susținerii din partea cadrelor didactice limitează implicarea tinerilor. Este nevoie de eforturi coordonate, targetate pe zone, prin colaborarea cu școlile, profesorii și consilierii. Rețelele de socializare rămân o unealtă importantă pentru promovare, dar nu suficientă. Inițiativele trebuie adaptate realităților locale, iar implicarea profesorilor sau a consilierilor școlari poate face diferența în crearea unui mediu prietenos cu voluntariatul.

Deși nu a avut parte de experiențe neplăcute în activitatea sa, Izabela recunoaște și riscurile implicite: chiar dacă voluntariatul nu presupune remunerație, în lipsa unor reglementări clare există situații în care munca depusă de voluntari să fie disproporționat de solicitantă față de beneficiile sau sprijinul oferit în schimb. Este important ca tinerii să fie conștienți de drepturile lor și ca organizațiile să ofere un cadru corect, echitabil și formativ pentru voluntari.

Despre acces și forme de implicare

Interviul cu Izabela scoate în evidență ce poate însemna voluntariatul atunci când există acces, sprijin și o comunitate activă în jur. Dar nu toți tinerii pornesc cu aceste avantaje. Mulți nu știu unde să caute informații, nu au ONG-uri locale sau rețele care să-i conecteze la oportunități. Pentru unii, voluntariatul înseamnă „a face bine” într-un cadru organizat. Pentru alții, înseamnă să-ți ajuți vecinii, să ai grijă de frații mai mici sau să participi la inițiative informale din comunitate, lucruri care rareori sunt recunoscute oficial ca voluntariat.

Un studiu recent realizat de Universitatea din București arată exact această contradicție: deși voluntariatul e perceput ca pozitiv de aproape toată lumea, doar 5% dintre români se implică în mod constant. Mulți invocă lipsa timpului, dar și convingerea că statul ar trebui să se ocupe de problemele sociale, nu cetățenii. În același timp, aproape jumătate dintre respondenți nu au făcut niciodată voluntariat într-un cadru organizat, iar cei mai activi rămân tinerii educați din orașe mari, cu acces la rețele și instituții. Aici apare o problemă mai subtilă: ceea ce este recunoscut ca „voluntariat valoros” este, de cele mai multe ori, cel formal, în cadrul ONG-urilor, al campaniilor vizibile, al parteneriatelor cu universități sau companii. Voluntariatul informal, spontan, de sprijin reciproc rămâne invizibile sau este considerat mai puțin important, deși în multe cazuri este esențial pentru coeziunea socială.

Sociologul Jon Dean arată în mai multe cercetări că voluntariatul a devenit, în unele contexte, o formă de autopromovare. Este apreciat de angajatori și recomandat de universități, în special în străinătate, unde un dosar bogat în activități extracurriculare, voluntariat și implicare socială joacă un rol esențial în procesul de selecție. Cu alte cuvinte, voluntariatul ajunge să conteze mai ales atunci când poate fi măsurat, afișat sau cuantificat, nu neapărat când ajută cu adevărat. Asta creează o presiune pentru tinerii care vor „să aibă un profil bun”, dar și o ierarhie nedreaptă între tipurile de muncă civică.

Pentru ca voluntariatul să aibă un impact real, e nevoie de mai mult decât entuziasm individual: e nevoie de politici publice clare, de cadre legale funcționale, de educație civică și, mai ales, de recunoașterea tuturor formelor de implicare, nu doar a celor vizibile. Există totuși un pas important făcut în această direcție: Legea nr. 78/2014 privind reglementarea activității de voluntariat, apărută în urma eforturilor din mediul ONG. Aceasta oferă un cadru legal pentru desfășurarea voluntariatului, prin recunoașterea experienței dobândite (dacă este relevantă profesional), obligativitatea încheierii unui contract scris între voluntar și organizația gazdă, precum și posibilitatea eliberării unui certificat de voluntariat care atestă activitatea desfășurată. Legea a adus claritate și legitimitate voluntariatului în România, însă eforturile pentru recunoașterea reală și susținută a implicării civice trebuie să continue. Fie că are loc într-un ONG, într-o revistă independentă, la o acțiune de cartier sau într-un grup informal, implicarea merită susținută.

—–

Acest text face parte din seria de interviuri realizate de noua echipă de redacție a Revistei Sânziene în cadrul proiectului Revista Sânziene: media literacy pentru tineri, derulat de Asociația Iele-Sânziene și finanțat prin programul Efectiv Civic, dezvoltat de Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile în parteneriat cu Romanian-American Foundation și cu sprijinul Centrul pentru Jurnalism Independent – CJI.