Supraviețuirea între slam poetry, traumă și memorie corporală: The Chronology of Water
Autor: Mara Cioroianu Ilustrație: Miriam Arvunescu
TW: violență sexuală, fizică, psihologică
SPOILER ALERT
sursă foto: https://www.festival-deauville.com/en/movies/the-chronology-of-water-2/
A fi femeie este o experiență cu adevărat violentă (France 24-‘Being a woman is a violent experience,’ says Kristen Stewart) și sincer, acest pattern al agresiunilor și microagresiunilor nu s-a simțit niciodată mai fluctuant.
Debutul regizoral al lui Kristen Stewart, The Chronology of Water (2025), este bazat pe biografia omonimă publicată în 2011 a scriitoarei americane Lidia Yuknavitch, rolul principal fiind interpretat în lungmetraj de Imogen Poots. Acesta a avut premiera anul trecut la secțiunea Un Certain Regard din cadrul Festivalului de Film de la Cannes.
Filmul ,,înoată’’ prin teme precum traume, dependențe, afirmare artistică și identitate. Totul este filtrat prin privirea protagonistei, iar povestea curge ca o memorie fragmentată, construită prin montaj asociativ (înot, sânge, apă, piele) și printr-un voice-over liric care deschide fluxuri regresive ale memoriei, urmărind-o din copilărie până la maturitate, într-o longevitate lezată și extrasenzorială.
sursă foto: https://deadline.com/2026/01/the-chronology-of-water-kristen-stewart-imogen-poots-interview-1236681436/
Lidia crește în anii ‘80 într-o familie din California care pare obișnuită din exterior, însă imediat după primele cadre ne dăm seama că nimic nu este ceea ce pare. Mike (Michael Epp) este abuzatorul din cămin, agresându-le constant sexual, fizic și psihologic pe cele două surori și fiind de asemenea neglijent și autoritar cu soția sa (Susannah Flood). De cele mai multe ori, Claudia (Thora Birch), fiica cea mai mare, se sacrifică violurilor comise de tatăl lor pentru a-și proteja sora cât poate. În același timp, Lidia se dedică excesiv înotului, sport la care a reușit să bată recordul pe liceu în adolescență și pentru care a obținut câteva burse parțiale de la diverse universități prestigioase.
Încă din copilărie, Lidia își construiește un refugiu în scris, care ia naștere simultan cu experiența trăită: de la versuri scurte la fraze mai lungi, odată cu ceea ce vede și simte, de la nuanțe de albastru la sângele care o invadează. Le încarcă deliberat cu fantezie pentru a face suportabilă realitatea. Atenția ei se mută obsesiv asupra detaliilor din jur, transformând scrisul într-un aparat de disociere și protecție psihică, activ chiar și în timpul abuzurilor. Deși a reușit să ajungă la facultate cu ajutorul unei antrenoare din Texas, Mike nu vrea să o lase să plece din cauză că așa își poate pierde controlul asupra identității și corpului ei. Când primiseră scrisorile legate de admitere, acesta era dezamăgit că fiica sa nu primise bursă completă și tot repeta că nu merită să aleagă vreo facultate.
Pe măsură ce trecutul tot revine fragmentar, asemenea unor glitch-uri nonlineare și transversale ale memoriei, Lidia se afundă într-un cerc al dependențelor de droguri, sex și alcool, ca refugiu și autoanesteziere. Înotul nu mai ocupă același loc în viața ei; cândva era mecanismul de supraviețuire prin care rezista la presiunea familiei, însă, după eliberarea fizică de părinți, sportul devine inutil ca și protector.
Flash-urile traumatice îți dau senzația că te abandonează după ce te eliberezi de corporalitatea emergentă, însă ele se întorc mereu ca să-ți amintească de ce ai plecat. Până la urmă, experiențele sunt trăite prima dată de corpuri și știu unde să revină.
sursă foto: https://variety.com/2025/film/news/the-chronology-of-water-trailer-kristen-stewart-1236502335/
Lidia rămâne însărcinată cu iubitul ei, Phillip (Earl Cave), individ pe care îl consideră prea ,,bun’’ și nu suficient de nervos și violent pentru ea. Aici vreau să fac paralelă cu recenzia iritantă de la The Guardian ce reduce simplist experiența abuzului, tratând trauma protagonistei ca pe o consecință fetișizată de tipul ‘toxic daddy issues crisis’, sugerând că de aceea ea ar avea și spanking kink. O astfel de interpretare golește filmul de dimensiunea sa structurală și politică, ignorând faptul că scrisul nu apare ca un instrument al autosabotării (‘Is degradation the price you pay for success in writing – or swimming – or anything?’- (The Guardian-The Chronology of Water review – Kristen Stewart makes a traumatic splash with directorial debut) pentru obținerea succesului literar, ci ca un proces brutal și dureros de recuperare a memoriei corporale și emoționale. Filmul nu propune ca fundament scrisul drept ‘monedă de schimb’ pentru validare culturală, ci îl construiește ca pe o formă de confruntare directă cu trauma, în opoziție cu înotul, care fusese anterior un mecanism de supraviețuire fizică și de evadare din spațiul abuziv. Luând-o pe firul superficial al recenziei americane, se stigmatizează astfel reacțiile psihologice complexe ale Lidiei, inclusiv hipersexualizarea și internalizarea discursului agresorului. Replici precum ‘Motherfucker!!’ (Nenorocitule!!), exprimate în momente de ură de sine și dispreț, sau ‘I am his’ (Sunt a lui), care trădează nivelul extrem de posesivitate și control interiorizat, sunt rostite chiar în timpul unor episoade de masturbare cu caracter incestuos. Ele arată direct cum trauma a fost asimilată la nivel corporal și psihic, devenind parte dintr-o identitate modelată de violență și traume intergeneraționale.
Abuzatorul nu este prezentat ca un monstru în contexte sociale, ci dimpotrivă, e un arhitect extrem de ocupat cu schițele care poate părea carismatic unor străini, inclusiv mentorului de literatură al Lidiei, interpretat de Jim Belushi. Am apreciat evidențierea faptului că mulți dintre agresori știu cum să se ascundă, unde să lovească și să (re)traumatizeze victimele încât să nu fie observați sau să dea de bănuit mai departe. Mai mult, Mike știe cum să se comporte astfel încât să formeze o relație de obsesie între el și fiica sa atunci când îi spune Lidiei că o iubește sau când o învață să meargă pe bicicletă. Tatăl este o persoană cameleonică și manipulatoare, capabilă să alterneze între violență și gesturi de ,,tandrețe’’ strategică pentru a menține dependența emoțională a Lidiei față de validare și control, aspect vizibil inclusiv în scena lansării volumului colectiv, unde prezența lui o determină să îi mulțumească că a venit să o vadă. Astfel, se alimentează nevoia ei de a-i cunoaște trecutul și traumele generaționale, reflectată în replici precum ‘Before I hated him, I loved him’ (Înainte să-l urăsc, îl iubeam) și ‘Before he was a father, he was a boy’ (Înainte de a fi tată, a fost un băiat). În același timp, experiența violenței internalizate o împinge spre relații autodistructive și abuzive, întrucât acesta devine singurul tip de intimitate pe care corpul și memoria ei îl recunosc ca familiar, oferindu-i un sentiment iluzoriu de confort în dinamici toxice: ‘he was God and I made God cum’ (el era Dumnezeu și eu l-am făcut pe Dumnezeu să ejaculeze).
Auzim vocea Lidiei constant, facem parte din performance-ul ei. Îi auzim sentimentele, frustrările, metaforele. Ne lasă să o privim, auzim și să o înțelegem, iar prin apropierea aceasta cu publicul, pot deduce faptul că are încredere în noi, ne suntem alături una alteia și așa suntem cu toate surori de suferință.
Astfel de discurs confesiv construit prin senzorialitate arhivistică mi-a amintit de Mysterious Skin (r. Gregg Araki, 2004), unde trauma copilăriei este redată până în ultimele minute din film prin fragmente corporale, senzații și disociere. Asemenea filmului lui Araki, și aici experiențele abuzului sunt filtrate prin corp și memorie a violenței, iar narațiunea nu urmărește linearitatea faptelor, ci modul în care acestea persistă și se reactivează în prezent. Am observat asemănări și cu Raw (r. Julia Ducournau, 2016) prin explorarea corporalității ca teritoriu al impulsurilor greu de controlat, unde trauma se manifestă fizic și compulsiv (dârele persistente de sânge), dar și cu Fish Tank (r. Andrea Arnold, 2009) prin felul în care protagonista asociază expunerea toxico-emoțională cu intimitatea.
sursă foto: https://www.rottentomatoes.com/m/the_chronology_of_water
Revenind la firul narativ, Lidia naște o fetiță fără suflare și din cauza asta nu se mai simte pregătită să devină părinte. Începe să scrie mai mult, în speranța că asta o să-i absoarbă nefericirea figurii materne care a renunțat demult psihic la cele două fiice. La rândul său, mama ei se temea de Mike și suferea de depresie, nefiind pregătită și neștiind cum să gestioneze abuzurile din familie ce nu erau niciodată discutate. Prin replica ‘I almost loved her’ (Aproape am iubit-o), putem observa că deși nu a iubit-o ca pe o mamă, Lidia a simțit-o ca pe o soră de suferință.
Participă la cursuri de scriere creativă, ajunge publicată într-un volum colectiv promițător și devine mult mai sigură și concentrată pe scrisul ei. Dacă până atunci încerca să colecționeze frânturi de cuvinte care să o mențină trează și lucidă, acum voluntar începe să-și pună la îndoială amintirile, gândurile, interacțiunile, și decide, în ciuda expunerii la glitchurile senzoriale din memorii (lac, sânge, apă din duș, piscină, mină ruptă de creion) cât să recupereze, cât să păstreze și cât să se vulnerabilizeze în fața noastră legat de tatăl și copilăria ei.
Cadrele de 16 mm în aestheticul de melancholic, indie film privilegiază părți ale corpului precum ochii și obrajii, coapsele sângerânde, omoplații, tocmai ca să țină pasul cu discursul hiperliterar al filmului. Sunt și scene care se repetă în loop, mai mult ca să defrișeze apariția și acumularea stărilor de trigger după o experiență traumatică. Cartea despre Joan d’Arc, turele de înot, sângele din sită ce se scurge și retrage, colecția de pietricele sunt cei câțiva agenți dintr-o arhivă de slam poetry ce străpunge vizual și narativ povestea.
Tot în dimensiunea tehnică de senzorialitate și cadre repetitive, filmul introduce o dilemă moral-filozofică asupra ideii de merit și destin, mai ales în scena în care Lidia salvează o lucrătoare sexuală și devine conștientă de propria poziționare privilegiată ca femeie albă care a ,,urcat” pe scara socială. Această interacțiune declanșează în ea un sentiment de culpabilitate și auto-invalidare, alimentat de convingerea că nu merită succesul literar obținut, întrucât trauma și dependențele îi construiseră imaginarul unui destin inevitabil tragic. Reușita nu este percepută ca formă de vindecare, ci ca o abatere aproape ilegitimă de la traiectoria de autodistrugere pe care credea că este condamnată să o urmeze.
sursă foto: https://deadline.com/2025/09/kristen-stewart-the-chronology-of-water-uk-acquisition-1236546849/
Lidia menționează termenul ,,abuziv’’ abia spre sfârșitul peliculei, după ce publică volumul The Chronology of Water, devine profesoară de literatură engleză și cu puțin înainte de a-și întemeia o familie. Își revede tatăl și el nu mai are pentru prima dată controlul asupra a nimic, nici asupra fiicei sale, nici a corpului sau amintirilor ei. Lidia nu mai este copila captivă în dinamica de putere impusă de agresor, ci acum este adulta eliberată care își privește sursa violenței fără frică. Își recuperează controlul narativ și corporal asupra traumei și identității. Dacă înainte aceasta încă se lupta cu nevoia de a se mai afla în posesia lui, acum ea rămâne un trecut pe care el nu poate să-l mai atingă niciodată.
Filmul rămâne un debut puternic, care, prin liricitate, senzorialitate și o liniaritate „anti-memorie” a abuzurilor, arată cum corpul este un spațiu al conservării și rezistenței. În acest sens, se propune o experiență care rezistă privirii extractive și empatiei neoliberalizate și performative, refuzând îndulcirea PTSD-ului în favoarea unei recuperări radicale a corporalității.
sursă foto: https://www.provincetownfilm.org/event_films/the-chronology-of-water/
Bibliografie
- France 24- ‘Being a woman is a violent experience,’ says Kristen Stewart
- The Guardian- The Chronology of Water review – Kristen Stewart makes a traumatic splash with directorial debut